De când face copilul ochi, nădejdea sa caută în părinții atotputernici, atoateștiutori; vorba lor este sfântă, gesturile – sacramentale. Anii trec însă repede și copilul ajunge să afle că adevărul nu este absolut, că fiecare are dreptatea sa, că minciuna, distorsiunea, înșelăciunea sunt unelte ale parvenirii, ba chiar ale supraviețuirii câteodată. Familia devine centrul conflictului între generații.
Școala nu îl învață pe adolescent să supraviețuiască; ea este absolută, sentențioasă, o seră de puericultură care pregătește după idealuri, precum s-a legiferat. Școala românească postbelică și postrevoluționară nu și-au pus problema etapelor intermediare dinaintea idealului educațional; să prefigureze perfecțiunea, conștientă că n-o va atinge, ce provocare iluministă! Însă relațiile umane nu sunt ideale, cel mult politicoase; traseul vieții este o confruntare acerbă; răzbirea concurențială, asta-i realitatea!
În felul lor, societatea și mediul familial și-au asumat rolul regulator al educației ideale (făcută cu personal neideal) introducând ca factor indispensabil supraviețuirii „informația în doi peri”. Societatea este reprezentată de o națiune tare glumeață: de la ghicitori și cimilituri, snoave, zicători, poante, până la declarații oficiale cu subînțeles, pretutindeni se întâlnesc „șopârle” (dacă își mai aduce aminte multă lume de această expresie antedecembristă). La rândul său, mediul familial promovează o rețea personalizată de ritualuri, o ierarhie dinamică. Între cele două entități există un lubrifiant tribal – spiritul local: fiecare aparține unei obștii particularizate printr-un spațiu închis.
Ușurătatea nu este o caracteristică exclusiv națională, dar în România a fost dusă la virtuozitate. Pur și simplu nu se poate fără o glumă, dacă are locșor. De la capii țării la talpă, se vorbește hâtru. S-au alcătuit colecții invocatoare: de bancuri, replici celebre, vorbe de duh... toate spre contrarierea neamțului, japonezului, americanului, care prea puțin văd ce-i de râs.
Râsul acesta autohton este o formă de apărare. Menține tonusul ridicat, ascute simțurile. Þine subiectul uman în alertă – oricând poate țâșni o replică ce-l coboară pe scara grupului, ireversibil dacă nu are cumva aptitudinea de-a reacționa violent pentru reabilitare. Bătaia de joc reprezintă modalitatea de trimitere în derizoriu, o bagatelizare a circumstanțelor. Se elimină seriozitatea, conștiinciozitatea, pragmatismul. Mai rău ca moartea – disprețul.
Totuși, ce înțeleg minorii?
Să n-o ia în tragic; oricând, presiunea lobbystă mai ajustează ceva, mai ameliorează. În momentul când contextul școlar este excesiv de serios, mecanismul regulator al stării intervine. Vreo treizeci de ore pe săptămână la școală, restul în alt mediu; ce primează? Evident, mediul extrașcolar.
Școala nu poate lupta (nu are contrapondere) prin negarea culturii străzii, mass media, cartierului, găștii. Închizând ochii, fenomenul nu dispare, capătă atractivitatea necunoscutului promițător (Ce ocazie de promovare mass-media apariția manualelor alternative cu ilustrări de actualitate!). Subsistemul ar trebui să ofere o alternativă, o opțiune pentru cei educabili, aspiranți la perfecționare. Legislativ, s-a încropit o strategie, corectată cu obiective paneuropene; tactic, modestele instrucțiuni de aplicare se disipează în inerția masei: implicarea comunității locale – pe hârtie, integrarea socială – pe fracțiuni; deasupra tuturor tarelor – statutul economic precar al dascălului, statut care dă și ponderea decizională.
Ca atare, precum se actualizează constituția, se cere drastic reformulată (nu revizuită!) legea învățământului, cu toate anexele sale, posibilă premiză de diminuare, după câteva decenii, a superficialității autohtone, atât la diriguitori cât și la învățăcei.