2012 e după colț și, fiind an aniversar Caragiale, peste tot în lumea bună a teatrului românesc, se montează, firește, Caragiale. Craiova nu se sustrage fenomenului și a oferit deja premiera piesei O noapte furtunoasă în regia lui Mircea Cornișteanu, în sala „Amza Pellea” a TNC Marin Sorescu. Deși primit cu ropote de aplauze, spectacolul n-a fost chiar furtunos, așa cum promitea, de pildă, regretatul Alexandru Tocilescu că va fi D’ale carnavalului pe care își dorea să îl pună în scenă la Naționalul bucureștean, dar a surprins plăcut prin câteva aspecte.

Raportat la distincția făcută de celebrul teatrolog George Banu între teatrul formelor simple și cel al formelor orfane, opțiunea regizorală a lui Mircea Cornișteanu, încercând să facă față provocării de a valoriza un text de referință, nu s-a situat nici de partea formelor simple, esențializate, ușor de recunoscut pentru orice tip de spectator, propuse de Peter Brook și nici de partea formelor orfane. Pe acestea din urmă George Banu le consideră a fi acele mijloace despre care „nu știm de unde vin, adică nu știm dacă părinții lor sunt teatrul sau cinematograful”, ținând de o „artă hibridă, a amestecului, care (…) e simptomatică, reprezentativă pentru mentalitatea tinerelor generații de astăzi, ce trec foarte ușor dintr-un loc în altul” (interviu acordat Emiliei Chiscop, în noiembrie 2006, pentru Atelier Liternet.ro). Așadar nu tu proiecții, nu tu „amestec de dans, film, cuvânt”, cum se mai încearcă, tot fiind la modă, și la Craiova.

Acest nici, nici nu înseamnă însă căldicel, mediocru. Varianta lui Cornișteanu m-a dus cu gândul mai degrabă la rezultatul procesului prin care unei mașini de colecție, din nevoia de a se face din ea mai mult decât un obiect de expus, și anume un vehicul capabil să-și adapteze zvâcul la viteza zilelor noastre, i-a fost pus un motor de generație mai nouă, i-au fost schimbate jențile, fiindu-i modificată, totodată, și caroseria. Cu ambițul, într-adevăr, să-i fie păstrate caracteristicile de marcă. Mai mult, întrucât acestei opțiuni regizorale amestecul nu-i este, totuși, străin, pentru cui îi place un anumit tip de „multifuncționalitate”, mașinii de colecție i-a fost adăugată opțiunea rulotă, venind la pachet cu un bonus consistent: un scuter.

Într-o asemenea încercare, cureaua de distribuție rămâne, evident, esențială, dacă vrei ca mașina să pornească de pe loc. Din acest punct de vedere, am remarcat-o pe Cerasela Iosifescu, a cărei dimensiune comică, mie uneia necunoscută până acum, a susținut-o pe Veta cu modulații ce au permis o apropiere de naturalețe mai reușită decât în obișnuitele partituri preponderent tragice ale actriței. Să ne amintim de Medeea, sfâșietoare, ce-i drept, însă pe alocuri exagerată, prin faptul că gravitatea era exprimată într-un registru cu prioritate acut, implicând uneori cam mulți decibeli. La polul opus, baritonul Ion Colan, deși a acoperit mai toate straturile lui jupân Dumitrache, nu s-a auzit cap-coadă foarte bine, creându-mi impresia de răgușeală. Joasele sale prea joase au făcut să scape anumite nuanțe ale personajului și anumite inflexiuni din celebrele replici și stări ale acestuia, savuroase, de altfel. Căci, e știut, Caragiale privilegiază adesea comicul de limbaj, potențându-l în contextul unui comic situațional construit, printre altele, și prin îngroșare progresivă.

Din perspectiva spunerii spumoase, Raluca Păun, în rolul Ziței, nu s-a dezmințit, reușind să nu supratureze, să echilibreze expresia corporală și zicerea, efectul buf păstrându-și atât accentele grotești, cât și zonele curate. În centru, cuceritorul „maidan”, repetat într-o pronunție franțuzită. Și că tot veni vorba despre limbă și comic de limbaj, momentul lecturii ziarului, în special a pasajului în care este dibuit sufragìul, este condus aproape fără cusur de Valentin Mihali, în rolul lui Nae Ipingescu, rămânând, din păcate, mai singura ocazie cu care i se oferă posibilitatea de a se evidenția în mod deosebit.

Asul din mânecă, în opinia mea, este George Albert Costea, amorezul Rică Venturiano. Și n-a fost întâiași dată când Costea s-a arătat clar în verbalizare, limpede în gestualitate, flexibil și grațios în mișcarea sa scenică, desfășurându-și personajul cu vibrație constantă și magnetism, fără avânt declamator. Toate acestea din spatele unui chip adolescentin, sub o pelerină ce-i accentuează aerul rătăcit și înduioșător. Mai mult, e o bucurie atunci când anumite atuuri ale unui actor sunt valorizate inclusiv prin scenografie, semnată de Lia Dogaru. Dacă în Unde-i revolverul, regizat de același Cornișteanu, se insistă puțin cam mult, într-o scenă anume, pe dansul personajului interpretat de Costea, într-O noapte furtunoasă, potențialul coregrafic al tânărului actor este susținut de o desfășurare a lui Venturiano la înălțime. Inclusiv la propriu, căci se întâmplă preponderent pe schela ce acoperă jumătate din fațada vilei. Firmată. Veți descoperi dumneavoastră cum.

Transpunând probabil principiul „un ochi - cel fardat - râde, iar celălalt - cel pătrunzător – vede că de fapt lucrurile sunt de deplâns”, cealaltă jumătate a fațadei nu este acoperită de instrumente care să trimită la ideea unei renovări, prin care clădirea să fie „modernizată”, în sens de termopanizare. Jumătatea neatinsă, nesupusă procesului de face-lift, este enclava de decență într-un spațiu în rest cotropit de prostul gust ce însoțește căpătuiala, amendat, printre altele, de Caragiale. Astfel că, dincoace de gardul vopsit, zace, într-un colț al curții, cortul improvizat al lui Spiridon (Dragoș Măceșanu), refugiu unde se fumează joint-uri în voie, iar în celălalt colț tronează rulota lui Chiriac.

Un Chiriac pe care Cătălin Băicuș îl aduce în zona șmecherașului de cartier ce și-a păstrat un miez de integritate și o parte de sensibilitate intactă. Șmecherașul ce nu optează așadar pentru șosete albe și pantofi de costum sau pentru un bolid din care să urle manele, ci pentru bocanci și un fel de cal alb în care se-ascund mai mulți cai-putere, o bestie pe doar două roți. Scuterul, căci despre el este vorba, poate fi totodată considerat o întruchipare simbolică a surprizei din spatele gardului vopsit, leopardul. Rapid și gălăgios nevoie mare, chiar peste poate. Mai ceva, firește, decât știrile mondene cu care debutează piesa și care se aud dintr-un televizor din camera de la parter, precum și decât aspiratorul cu care Veta își găsește de lucru, suferind în spatele ferestrei de la etaj. Amestecului acestuia, inclusiv la nivel de decor, de elemente neutre, „cuminți” și elemente din contemporaneitatea agresivă a peisajului urban de periferie, îi reușește sugestia plastică a kitsch-ului.

Cu toate acestea, conform principiului, parafrazându-l pe același Caragiale, „vă scoatem ochii, dar s-o știți și voi”, dezechilibrarea prin exagerare inutilă nu lipsește, din păcate. Fie că este vorba despre plusarea pe vulgaritate, prin inserția unor gesturi ce explicitează evidența, fie că este vorba despre ambalarea peste măsură din anumite secvențe, ce a dus inclusiv la ruperea unui element din decor (masa poziționată aproape central) și la ruperi de ritm în ce privește continuitatea tensiunii.

Dar să fim înțeleși: de râs, s-a râs. Cu poftă. De glisat în pastișare/autopastișare, nu s-a glisat. Iar pe parcursul drumului abia început, piesa are timp să-i fie chituite fisurile, acoperite cu vopsea în ton și polișată. Funcțional, are timp inclusiv să se așeze mai bine nu doar pe carosabil, ci și în text, din perspectiva nevoii ca anumite viraje să nu mai fie luate prea din scurt, iar anumite replici de rezistență să nu mai fie întrucâtva umbrite de o temporizare agitată, în loc să se înscrie cu precizie în crescendo-ul pe care e construit textul.

E timp și să fie curățată tapiseria din habitaclu, pe ici pe colo. Dar nu în părțile esențiale. După premieră, cred că acestea pot fi, cel mult, bine întreținute. Om trăi și-om vedea dacă angrenajul conceput de Mircea Cornișteanu va fi apt de o cursă mai lungă decât Craiova – împrejurimi.

apărut în revista Mozaicul nr. 12/2011