Cele mai multe date despre „Dragobete” le avem de la marele folclorist și etnolog Simeon Florea Marian (1847-1907), în prețiosul studiu etnografic „Sărbătorile la români”, în volumul al II-lea, intitulat „Păresimile”, apărut la 1899. Pe parcursul volumului întâlnim trei tipuri de informații cu privire la Dragobete, și anume: date despre o sărbătoare numită Dragobete, din 24 februarie; informația că ziua de 1 martie este numită și Dragobete; legende cu privire la un „personaj” cu numele Dragobete Iovan”. Să le analizăm pe rând.
În capitolul intitulat chiar „Dragobetele”, Simeon Florea Marian descrie sărbătoarea numită „Dragobete”, care cade pe 24 februarie și pe care o localizează strict, mai exact, „în mai multe comune din Muntenia, și mai cu seamă în cele din județul Gorj și Olt”. Să remarcăm că această sărbătoare din 24 februarie nu era ținută de toți românii, nu avea o extindere „națională”, ci era limitată în principal la două județe din Muntenia.
Simeon Florea Marian ține să precizeze la început că Dragobetele era denumirea populară a sărbătorii creștin-ortodoxe de la 24 februarie „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”. Este însă suficient să citim mai departe care erau credințele și datinile populare de Dragobete, ca să ne dăm seama imediat că nu exista în realitate nicio legătură între sărbătoarea populară și sărbătoarea religioasă și că singurul element comun este doar data de 24 februarie. Dragobetele era deci o sărbătoare nelegată de biserică, necreștină. Să vedem însă în ce consta ea și ce importanță avea pentru românii care o țineau pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Simeon Florea Marian precizează că Dragobetele era „o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeilor tinere”. Cu toții aveau „credința nestrămutată” că dacă țin această sărbătoare, dacă „fac Dragobetele”, vor avea partea de dragoste, vor fi îndrăgostiți pe toată durata acelui an, interval în care vor fi îndrăgiți și iubiți de toată lumea.
Putem distinge aici rolul diferit pe care îl avea sărbătoarea în societatea tradițională, față de rolul pe care îl are astăzi, într-o societate modernă, când totul se reduce practic la a petrece în ziua sau în zilele respective. În cazul de față, care este cel al unei civilizații tradiționale, ținerea sărbătorii era menită să producă efecte pe toată durata ciclului anual; iar eficacitatea ei era condiționată de respectarea riguroasă a unor reguli prescrise („datinile”); astfel, ceea ce trebuie făcut pe parcursul sărbătorii are caracterul unui ritual, trebuie îndeplinit cu strictețe pentru a produce efectele dorite; iar aceste efecte benefice urmează să se producă în planul erotic. Suntem deci în fața unui punct de vedere tradițional, în fața unei sărbători tradiționale, în care acțiunile celor care „țin” sărbătoarea sunt prescrise de „datini”, au caracter ritual și sunt obligatorii pentru a se obține efectele benefice. Să vedem, așadar, în ce constau aceste acțiuni rituale.
Astfel, așa cum arată Simeon Florea Marian, „a face Dragobetele” însemna în principal ca fetele și băieții să fie în ziua de 24 februarie împreună, pentru ca fiecare fată să se întâlnească cu un băiat, și viceversa, iar în acest timp să schimbe vorbe de dragoste, să glumească, să fie veseli. În acest scop, dacă era vreme frumoasă, fetele se „premeneau” și porneau „după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure”, fiind urmate de băieții grupați în „cete”; dacă vremea era urâtă „fetele se strâng prin case, pe la prietine și rude, unde vin și băieții de primprejur”. Era deci important ca în ziua de 24 februarie fiecare fată mare să se întâlnească cu un băiat, și invers; dacă nu avea loc această întâlnire, „se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun băiat, și viceversa”.
Se ridică întrebarea de ce aceste întâlniri ritualice între o fată mare și un băiat erau menite să aibă loc numai în ziua de 24 februarie; de ce într-o altă zi astfel de gesturi nu ar fi avut nicio înrâurire în plan erotic pe parcursul întregului an? Răspunsul, într-o oarecare măsură, ni-l furnizează Simeon Florea Marian, când menționează astfel concepția populară asupra zilei de 24 februarie: „după credința poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate păsările și animalele”. Așadar, în această concepție, 24 februarie este o zi „calificată”, o zi cu „virtuți” aparte în cadrul ciclului anual, terestru și cosmic, sub aspectul sexualității și al iubirii, valențe care se răsfrâng în tot mediul terestru, la ființele din regnul animal dar și la ființele umane. Ne putem întreba dacă în general în societățile tradiționale zilele sărbătorilor nu erau stabilite pe baza unei anumite cunoașteri a legilor cosmice care guvernează și acționează într-un domeniu sau altul al mediului terestru.
Simeon Florea Marian mai arată că Dragobetele avea o altă semnificație în unele comune din Muntenia, „precum bunăoară în comuna Buzești din județul Olt”; aici „poporul serbează Dragobetele anume ca să fie ferit de boli”. Nu se precizează în ce mod se desfășura sărbătoarea, care erau acțiunile rituale prescrise; putem deduce că se încadrau în categoria largă a ritualurilor „taumaturge”, dintre care le putem aminti pe cele săvârșite de „călușari”, care se bucură de o mare popularitate în zona menționată.
De asemenea, Simeon Florea Marian menționează că în comuna Roșia din jud. Gorj exista în trecut o datină de Dragobete, pe cale să se stingă la momentul când făcea relatările (1899), care consta în aceea că în ziua de 24 februarie feciorii și fetele „se îmbrățoșau și, sărutându-se, se încredințau că nu vor căuta a se supăra prin nesinceritate unul pe altul, ci din contră, se vor ajuta reciproc în orice timp și la orișice nevoie”.
Dar, în cadrul capitolului intitulat „Baba Dochia”, Simeon Florea Marian inserează un sub-capitol denumit iarăși „Dragobetele”, în care prezintă și alte credințe ale poporului cu privire la „Dragobete”, care nu mai au legătură cu data de 24 februarie, ci cu „prima zi a lunii lui mărțișor”. Astfel, arată că ziua de întâi martie este „numită pe alocurea și Dragobete, Dragobete cap de primăvară și Dragobete cap de vară”. În notele de subsol precizează că are aceste informații din lucrările lui Nicolae Densușianu și B.P. Hașdeu. Astfel, potrivit lui N. Densușianu pentru românii din comuna Saran, județul Constanța, „sărbătoarea de la 1 martie se numește Dragobete”; iar potrivit lui B.P. Hașdeu, „întâiul decembre se cheamă Andrei cap de iarnă, precum întâiul mărțișor se zice Dragobete cap de primăvară” (date culease din comuna Mărgineni, județul Făgăraș).
Vom observa că și în cazul zilei de 1 martie (ziua de „Dragobete cap de primăvară”) se săvârșeau acțiuni ritualice destinate să producă efecte benefice în plan erotic; mai exact, gesturile erau înfăptuite de fete cu scopul „de a se face mai frumoase și mai drăgăstoase”. Practic, sunt rituri de dragoste săvârșite de fetele mari în ziua de 1 martie, care constau în a aduna o anumită apă și a se spăla cu ea (o singură dată sau periodic pe parcursul anului), rostind, uneori, anumite „descântece”.
Astfel Simeon Florea Marian arată că „în prima zi a lunii lui mărțișor este datină în cele mai multe părți locuite de români ca fetele cele mari să strângă apă de neauă (omăt, zăpadă) și cu apă de aceasta să se spele apoi peste tot anul, anume ca să se facă frumoase și drăgăstoase”. Potrivit unor date culese de Iosif Vulcan (expuse în articolul „Neaua de mărțișor”), fetele credeau că „neaua de mărțișor (…) este născută din surâsul zânelor” și „aduce pe pământ frumusețea lor”.
Simeon Florea Marian menționează și „datina de a se face dragobete de dragoste”, care este tot un ritual benefic în planul iubirii, înfăptuit în felul următor: fetele mari căutau prin pădure floare de fragi și se spălau cu apa de pe ea rostind descântecul: „Floare de fragă/Din luna lui Marț/La toată lumea să fiu dragă,/Urâciunile să le desparți”.
Putem observa, ca o concluzie față de cele arătate până acum, că „ziua de Dragobete”, fie din 24 februarie, fie din 1 martie, era considerată de popor, în societatea tradițională, ca fiind propice exercitării unei influențe benefice în domeniul erotic (al iubirii și al sexualității); practic, „de Dragobete” se deschidea în mod unic în cadrul ciclului anual posibilitatea săvârșirii unor acțiuni, a unor rituri, care să producă efecte concrete în planul erotic. Altfel spus, Dragobetele oferea această posibilitate, astfel că ne putem întreba dacă nu cumva prin acest nume, „Dragobete”, nu era desemnat ceea ce am putea numi „regentul” domeniului erotic (sexualitate, fecunditate, iubire), așa cum întâlnim în tradițiile de formă mitologică ale antichității, în care era nelipsit „zeul iubirii și al fecundității”, cu multiple semnificații („Eros” la greci, „Cupidon” sau „Amor” la romani, „Kama” la hinduși, „Apis” la egipteni).
Dar, pentru a fi așa, ar trebui ca „Dragobetele” să nu fie doar numele unei sărbători sau al unei zile, ci și numele unui „personaj”, denumirea unei personificări, așa cum sunt „zeii iubirii” enumerați anterior. Există în mitologia românească un „personaj” cu numele Dragobete? Răspunsul este afirmativ și ne este furnizat tot de Simeon Florea Marian, în același studiu, în același volum, mai exact în capitolul „Baba Dochia”, în care transcrie o legendă din Muntenia despre Baba Dochia. Și se spun următoarele: „Baba Dochia era o babă bătrână și avea un fiu care îl chema Dragobete Iovan”. Iată că tot în Muntenia, unde se ținea sărbătoarea „Dragobetele” de 24 februarie, exista credința că Drago-bete este fiul Babei Dochia (într-o altă legendă din Muntenia, județul Mehedinți, se spune că pe fiul Babei Dochia îl chema Drago-mir; fără îndoială, cele două nume sunt înrudite, rădăcina fiind aceeași).
Trebuie spus că legătura care se face între Dragobete și Baba Dochia este de o importanță capitală în demersul de a elucida „mitul lui Dragobete”, de a-i identifica originea. Și aceasta nu numai prin prisma faptului că există un material folcloric imens cu privire la „personajul” mitologic Baba Dochia, cules din absolut toate zonele locuite de români; ci și pentru că ne putem întemeia pe concluziile formulate de istoricul Nicolae Densușianu pe această temă, cuprinse în monumentala lucrare „Dacia preistorică”. Este necesară deci o digresiune, pentru a prezenta punctul de vedere al istoricului cu privire la Dochia sau Dochiana.
În vechea tradiție greacă (pre-homerică), de formă mitologică, exista un cult public pentru „zeul Cronos” și pentru sora și soția sa, „zeița Rhea”; cei doi personificau „divinitatea cerului” (divinitate masculină), respectiv „divinitatea pământului” (divinitate feminină). În tradiția romană regăsim același „cuplu”, și anume, „zeul Saturn” și „zeița Opis”. Saturn era venerat ca „părinte al zeilor” și era numit „Bătrânul” sau „Moșul” („Saturnus Senex”); iar Opis era considerată drept „Mama” comună a zeilor și a genului uman, numită de aceea și Maia (în sensul de „bătrână” sau „bunică”) sau „Magna deum Mater”, sau „Terra Mater”. Probabil acest cult al „divinității feminine” este același pe care îl regăsim și în pre-istorie, denumit de etnologi „cultul Mamei Mari”. Ea era venerată ca „Mamă a munților” („Mater montium” – la Vergiliu) și era considerată protectoarea păstorilor și a turmelor; de aceea îi erau consacrate stânci și culmi aflate pe piscurile munților.
Istoricii greci și romani sunt unanimi în a afirma că „geții/dacii îl adoră pe Saturn, pe care îl numesc Zalmoxis” (istoricul Mnaseas din Patre, Diogen Laerțiu, Hesychius). Așadar Zalmoxis este Saturn; Zal-mox înseamnă Zeul-Moș, Zeul-Bătrân sau Moșul, atributele definitorii ale lui Saturn. Dar sub ce formă, sub ce nume, îi regăsim „perechea” în tradiția dacică, pe Rhea sau Opis?
Potrivit lui Nicolae Densușianu, „divinitatea feminină” era adorată sub numele de „Dacia”, mai exact „Dacia Augusta” sau „Terra Dacia” sau „Dacia Felix”, așa cum o găsim în numeroasele inscripții din timpul dominației romane; cultul public al „Mamei mari” sub numele de „Dacia” s-a perpetuat și în timpul administrației romane.
Ei bine, Nicolae Densușianu susține că „divinitatea feminină” („Rhea”, „Mama mare”, „Baba”), adorată în zona carpato-danubiano-pontică sub numele de Dacia, „ne apare în legendele și în cântecele poporale române numită „Dochia” și „Dochiana”. Așadar, Dochia, Gaia, Baba Dochia sau Baba Gaia reprezintă numele sub care apare în folclor (în legendele, cântecele, colindele, credințele și datinile populare) „Dacia Augusta” din tradiția dacică, „Principiul feminin”, „divinitatea feminină” care se regăsește sub diverse nume în toate tradițiile în formă mitologică cunoscute. Întâlnim urmele acestui cult pre-istoric al „Mamei Mari” în aproape toate regiunile muntoase ale țării; de exemplu, grupul de stânci de pe muntele Caraiman, din masivul Bucegi, despre care legendele spun că reprezintă pe Dochia și oile sale, denumite popular „Babele”; de asemenea, Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, amintește despre o stâncă ce o reprezintă pe „Baba Dochia”, aflată în apropierea muntelui Ceahlău – chiar acest munte este numit de popor „muntele Dochiei”.
Dacă „Dochia” este corespondentul popular, românesc al „Daciei” (ca divinitate – „augusta”), ne putem întreba care este corespondentul popular, românesc al dacicului Zalmoxe (sau Saturn). Răspunsul lui Nicolae Densușianu este în concordanță cu atributele zeității antice („tată al zeilor”, „bătrân”, „moș”): este „Crăciun Bătrânul”, „Moș Crăciun” sau, simplu, „Moșul” sau „Omul”; întâlnim tot în masivul Bucegi, mai sus de „Babele”, o stâncă uriașă care îl reprezintă probabil din timpurile pre-istorice, numită de ciobani stânca „Omu”, ea dând numele întregului munte, muntele Omu. De altfel, regăsim această „pereche primordială” din tradițiile mitologice ale antichității în foarte multe dintre basmele românești, în chiar partea introductivă: „A fost odată ca niciodată un Moș și o Babă”.
Toate aceste considerații au legătură cu subiectul principal: dacă poporul vechi a păstrat credința că Dragobete este fiul Dochiei, atunci putem vedea în aceasta – în lumina analizei lui Nicolae Densușianu – afirmarea originii dacice a „mitului lui Dragobete”, legătura lui cu tradiția dacică. Toate datele prezentate aici conduc la concluzia că Dragobete este unul din numele sub care s-a păstrat în memoria populară dacicul „zeu al iubirii”, „divinitatea iubirii” din tradițiile de formă mitologică ale antichității, cu rădăcini în pre-istorie. Probabil, îl întâlnim în folclor, în credințele și datinile populare, sub nume diferite, de la o regiune la alta. Spre exemplu, în ceea ce poporul numește „Zburătorul”, acest „mit” fiind scos la lumină de Eminescu prin versuri superbe: „Au mai știu povestitorii/Ce sunt, oare, zburătorii?/Vin din rumenirea serii/Și din fundul sfânt al mării,/Vin din ploaia cea cu soare/Și din dor de fată mare.”
Inspiratul poet sugerează că a existat un timp în care „povestitorii” știau ce sunt „zburătorii”. Aici poate fi o aluzie la faptul că au existat oameni care au continuat în mod calificat și autorizat tradiția dacică; sau, cel puțin, care erau conștienți de moștenirea tradițională dacică, pe care poporul o perpetua în mod pasiv, având rolul unei „memorii colective”.
În acest punct și în încheiere, trebuie evidențiate o serie de observații ale lui Simeon Florea Marian, privind forța cu care poporul român ținea la credințele și datinile moștenite dintr-un trecut greu de delimitat cronologic (poate tangent cu preistoria). Astfel, vorbind despre obiceiul de Dragobete din ziua de 24 februarie, scriitorul punctează următoarele: „Dacă în aparență acest obicei nu are nicio însemnătate, în fapt însă poporul ține atât de mult la el, că nu-l lasă să treacă fără să nu-l sărbătorească”. Iar în prefața studiului din care am preluat elementele de mai sus, Simeon Florea Marian afirmă un adevăr uimitor, și anume că „poporul de rând adeseori ține sărbătorile nelegate de biserică cu o sfințenie mai mare chiar decât pe cele legate de biserică sau creștine”. De unde provin aceste sărbători nelegate de biserică sau necreștine, pe care poporul de rând le ținea în trecutul apropiat cu o atât de mare sfințenie? De unde provine această mitologie a poporului, diferită de tradiția religioasă creștină? Credem că răspunsul rezultă cu evidență din tot ceea ce s-a spus aici, dar că subiectul rămâne inepuizabil.