Câteodată mă ascund,închid ușa,doar atunci când sufăr,nu pot agoniza pe scenă,nefirescul care sunt mă face să tac în explozia de cuvinte interioare,ce frunză veștedă,mă bate mereu,găndurile îmi sunt limbi de foc,inima o prăbușire,toate sunt aproape și departe,demonul din mine aleargă nebun din extremă în extremă,ce rost au toate,ce rost am eu,abisul fiecărui om este iadul,de aici nevoia de zbor,de fugă,de rugă,de abandonarea,să îți ceri scuze că exiști,să îi spui pardon demonului,asta da o abordare intensă a nimicului,experiența morții,nu este atât de cutremurătoare,toți suntem trecători,oamenii sunt nori,pe un cer albastru,pictat de un pictor ateu,este atât de ciudat să îți trăiești viața fără ecou,bolnav de sentimente,nebun în delir,să suspini cu vise,agitația organicului să te doară și toate să îți pară prima oară.Nu,nu sunt un tip rațional,rațiunea un stindard uzat,dacă ea naște monștri,nu mă mir că maternitatea îmi atașă unul,dragonul meu de foc,rațiune a ce? dacă lupta este interioară,cum pot să mă ucid eu pe mine?nu am acest drept și nu ar fi rațional,așa că boala se agravează,fluiditatea nonsensului devine primară,sunt un barbar,toate standardele societății,îmi cântă absurdul,simfonia claselor sociale este renunțarea,la iubire.Timpul,ne fiind rațional,el îmi pare la fel,secundele trecute,eu încă le mai simt intensitatea,aroma,culoarea,durerea,timpul este etern,el este cartea vieți,atunci sau acum,nu este atât de important,nu poți avea o gândire criminalistică,de anchetator asupra vieți,nu poți aresta secundele,ele vin și pleacă,adică stau,dacă totul este în mișcare,în expasiune,timpul este împotriva a toate,chiar și a universului.Agonia,vine ca o salutare, atunci când ai renunțat la rațiune,la a percepe timpul ca ceva extern,când dilatația interioară nu mai are formă,doar fond,durerea,atunci agonia te arde,demonul crește în tine și visele te dor,dragonul de foc te mistuie și tu ești un lut ars,exență de cenușă,ciudată prăbușire,să cazi tu în tine,din nimic,în nimic,să arzi și să îți fie frig,atunci,atunci se naște lirismul,salvarea mea este iubirea,primul sărut,prima îmbrățișare,prima rază de soare,primul eșec sau prima reușită,prima scrisoare către iubită, acestea mă salvează,spiritul meu se liniștește,demonul dispare,prima iubire îmi este un soare,focul lăuntric se stinge,ce păcat că nu există urgențe spirituale,un SMURD divin,iubito sună la 112,am în suflet aversele de ploi,vreau un curcubeu intravenos,iubito îmi este sufletul pe dos,cine să te salveze,pe tine de tine,ajutorul este absurd și inutil,oamenii nu pot rezona în agonie,ai să auzi mereu,te iubesc,sunt lângă tine,dar niciodată,mă prăbușesc cu tine,sau noi doi vom fi un incendiu,vom arde lutul și vom deveni cenușă.Viața nu rezistă la prăbușiri,mulți se autoflagelează,din dorința de agonie,imitând toate formele de patimi,incercând cu disperare să își reflecte credința prin gesturi impulsive,uitând că nu credința ne va salva,ea ne ajută să realizam miracole,să dăm un sens trăiri,iubirea,ea este calea,ea este cheia regatului tău ca fință,merg desculț prin iubire,nu mă pot autoflagela,acesta nu ar fi un gest de iubire,pe drumul iubirii le găsești involuntar pe toate,drumul din tine spre moarte,nimic nu ne este egal în viață,decât agonia iubirii,credința nu te zidește ea te incorporează,iubirea da,în orice cult ea doare la aceași intensitate,în ea te topești,devii o apă și un pământ,între cer și pământ,iubirea este aerul pe care toți îl rexpirăm,sentimentul acesta,depășește organicul,trăit spre apogeu,el te doare și în suflet,născând lirismul,născând nebunia,nu mai poți fi normal,sufletul se dezlipește de trup,se rupe,parțial,de concret,de ratiune,de timp.Călător desculț prin iubire,nu ,nu sunt eu acela,suntem noi toți,dezrădăcinații rațiuni,călătoria în afara timpului,dorul de nimic,iubirea a toate,inimile noastre o deschisă cetate,acum tac,cuvintele mele sunt pași spre neant,extazul iubirii,Omule,ridică-te și mergi.

Nebunia că sunt
Între cer și pământ
Doar un simplul cuvânt.
Disperarea că pot
Să fiu fără rost
Mă doare anost.
Agonia de dor
Pe frunte un nor
Mă învață să mor.
Iubirea că ești
Pierdut prin povești
Mințind că trăiești.
Pași spre nimic
Pe mine mă strig
Cu vise de frig.
Timpul mă doare
Eclipsă de soare
Ascuns într-o floare.
Călătoria, senină spre cer
Mă leagă în mister
Și totuși eu sper
Absurdul să-l renegi
Într-o lume fără legi
Omule ridică-te și mergi.