agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7001 .



„Eu sunt cel ce sunt”
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Geticus ]

2012-04-18  |     | 



Afirmația primordială a unei religii este aceea privind transcendența lui Dumnezeu; prezența acestei concepții ne dă certitudinea că avem de a face cu o religie, cu o revelație dumnezeiască, cu o spiritualitate revelată; și, per a contrario, acolo unde ea lipsește știm că nu poate fi vorba decât despre pseudo-religie și despre o falsă spiritualitate. Corelativ, viața spirituală își are începutul în recunoașterea transcendenței lui Dumnezeu; cine nu se raportează la acest adevăr fundamental nu se poate apropia nici de cel mai mic adevăr spiritual și pentru el domeniul spiritual va rămâne iremediabil închis.
Ceea ce știm despre Dumnezeu este ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut despre El, prin revelațiile sau dezvăluirile dumnezeiești; adevărurile despre Dumnezeu sunt cuprinse în revelațiile Sale. Iar adevărul primordial cu privire la Dumnezeu, astfel cum El însuși îl dezvăluie, este acela cu privire la transcendența Sa. Să analizăm sub acest aspect câteva dintre formele pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului revelația dumnezeiască.
Comună iudaismului și creștinismului este revelația de pe Muntele Horeb, când Dumnezeu i S-a dezvăluit lui Moise în „rugul arzător” prin cuvintele „Eu sunt cel ce sunt” (Eheieh așer eheieh). Ne putem întreba de ce Dumnezeu nu se „definește” prin raportare la „altceva” decât la El însuși, de ce se afirmă printr-o „tautologie”; desigur, nu poate fi vorba într-un text revelat despre o „metaforă”, în sensul literaturii profane; dimpotrivă, este aici expresia unui adevăr fundamental despre Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu se desemnează prin Sine însuși (ca fiind Cel ce este) pentru a arăta că El nu provine din „altceva” decât din Sine însuși, că El nu își are originea în „altceva” decât în El însuși, că nu există „altceva” decât El, că nu există „altceva” în „afara” Sa în care să fie cuprins, care să îl conțină, la care să fie redus, din care să poată fi dedus. „Cel ce este” este prin Sine însuși și nu este determinat decât de Sine însuși. Se stabilește astfel o distincție netă, categorică între Dumnezeu și lume (creație, cosmos, natură), între Ființă și existență.
Într-adevăr, expresia „Eu sunt cel ce sunt” nu poate fi aplicată niciunei ființe, niciunui lucru, niciunei stări cuprinse în ansamblul existenței universale; nimic din ceea ce există nu își este suficient sieși și toate ființele și lucrurile sunt determinate de o multitudine de condiții, specifice stării de existență în care se manifestă, între care și durata, succesiunea, ceea ce face ca toate să aibă un început și un sfârșit, cu alte cuvinte, o existență efemeră, inevitabil limitată. Mai exact, existența este prin definiție limitată, efemeră, contingentă, determinată și condiționată, aspecte care sunt exprimate de semnificația originară a termenului; etimologic, „existență” provine din latinescul existere”, adică „ex-stare”, desemnând ceea ce nu își este suficient sieși, ceea ce nu își are rațiunea în sine însuși, ci într-un principiu exterior. Iar acest Principiu este Dumnezeu, „Cel ce este”, Cel ce este prin Sine însuși și își este Sieși principiu. Astfel, „a fi” este propriu lui Dumnezeu și presupune subzistența de Sine și prin Sine, auto-determinarea. Iar „a exista” este propriu ființelor din lume și presupune modul condiționat, determinat, limitat, dependent de un Principiu superior. Este distincția dintre Ființă (care este întotdeauna Dumnezeu) și existența condiționată (cu ansamblul tuturor stărilor, ființelor și lucrurilor). Dumnezeu și lumea.
Așadar, formula revelată „Eu sunt cel ce sunt” face distincție între Dumnezeu și lume, între Ființă și existență, între Principiu (Cauză) și efect, între Absolut și relativ. Dar, în același timp, stabilește lipsa de comună măsură între cei doi termeni ai distincției. Astfel, Dumnezeu este prin Sine însuși dar lumea nu își este suficientă sieși, ci prin Dumnezeu subzistă, cu toate ființele și lucrurile din ea; Dumnezeu nu este determinat decât de Sine însuși, dar lumea și ființele din ea sunt determinate de Dumnezeu, care le este Principiu. În distincția făcută între Dumnezeu și lume trebuie încă o dată subliniat că acești doi termeni nu sunt corelativi, nu sunt echivalenți, nu se află într-o relație; dimpotrivă, este vorba tocmai de lipsa reciprocității de relație, de lipsa unei măsuri comune; în sensul că lumea nu ar putea să existe fără Dumnezeu, fără Principiul ei, în timp ce Dumnezeu este absolut independent de lume. Aceasta înseamnă transcendența lui Dumnezeu.
Ideea fundamentală a transcendenței divine o regăsim și în revelația islamică, mai exact în cele două „Mărturisiri de credință” (Shahadah) ale Islamului: „Nu este divinitate în afara singurei Divinități” (La ilaha illa Llah) și „Mohamed este Trimisul Divinității” (Muhamadun Rasulu Llah).
Prima propoziție („nu este divinitate” - la ilaha) se referă la lume și subliniază că lumea este relativă, că nu are realitate proprie și că realitatea ei decurge de la Dumnezeu. Enunțul condamnă eroarea de atribui lumii un caracter divin, de a ne atașa de ea ca și când și-ar fi suficientă sieși, de a ne lăsa dominați de seducțiile ei și de a-L „uita” astfel pe Dumnezeu; în Islam, rostirea „mărturisirii de credință” este echivalentă cu „amintirea” lui Dumnezeu.
A doua propoziție („în afara singurei Divinități” - ilaha illa Llah) afirmă că divinitatea (caracterul absolut, veșnicia, realitatea, infinitatea) îi sunt proprii numai lui Dumnezeu și trebuie căutate la Dumnezeu și nu în lume. Ea formulează adevărul despre Dumnezeu și subliniază lipsa de comună măsură dintre Dumnezeu și lume sau transcendența lui Dumnezeu. Omul care asimilează acest adevăr revelat va încerca să „biruiască lumea” (Ioan 16, 33) și îl va iubi pe Dumnezeu „din tot sufletul său, din toata inima sa, din toata puterea sa, din tot cugetul său” (Luca 10, 27), pentru că va cunoaște că rațiunea sa nu este în lume ci la Dumnezeu. Iată cum se înrudesc anumite elemente din forme tradiționale diferite, ceea ce este și firesc de vreme ce toate sunt „revelațiile” aceluiași Dumnezeu, care îmbracă forme diferite pentru a putea fi receptate de populații diferite între ele în timp și spațiu.
Cea de a doua „mărturisire” („Mohamed este Trimisul Divinității”) afirmă dependența lumii de Dumnezeu, întrucât, în măsura în care ea posedă un grad, un nivel de realitate, aceasta nu poate să provină decât de la Dumnezeu, de la „Cel ce este”.
Ideea transcendenței lui Dumnezeu, a lipsei de comună măsură între El și lume, a lipsei de reciprocitate de relație între El și lume o regăsim și în tradițiile hindusă și chineză, în textele revelate și în comentariile tradiționale.
Astfel, în Bhagavad-Gîta (IX, 5) Dumnezeu (Brahman) dezvăluie despre Sine: „Ființa mea suportă ființele și fără ca Ea să existe în ele, ele prin Ea există”. Cu alte cuvinte, ființele există în baza lui Dumnezeu, „Cel ce este”, dar această „relație” nu antrenează o limitare a lui Dumnezeu, o schimbare în Dumnezeu; el dă realitate lumii, fără ca prin aceasta să fie determinat sau condiționat în vreun fel de lume, de limitările ei inerente. Nimic din ceea ce este specific lumii (caracterul ei limitat, condiționat) nu Îl poate atinge. Niciunul dintre atributele determinative ale lumii nu i se pot aplica. Dar acest aspect rezultă cu și mai mare evidență din textele taoiste. Redăm astfel următorul text elocvent (Tchoang-tseu, cap. XXII): „Cel care a făcut ca ființele să fie ființe nu poate fi supus acelorași legi ca ființele. Cel care a făcut ca toate ființele să fie limitate este ilimitat, infinit (…) Totul procede de la El și se modifică prin și sub influența Sa; dar El nu este identic ființelor, nefiind nici diferențiat, nici limitat”.
Ca o concluzie dar și ca o dezvoltare a semnificațiilor surprinse anterior, vom face succint următoarele afirmații:
- Dumnezeu a creat lumea și o susține neîncetat în existență fără să sufere vreo „modificare”, „schimbare”, „condiționare” din partea lumii. El rămâne „Cel ce este”, „Cel veșnic”, fără comună măsură cu schimbările neîncetate care afectează lumea, conform naturii ei relative.
- Ființele din lume nu își au rațiunea, principiul în lume, ci în Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se face cunoscut lumii prin revelație, pentru ca ființele să Îl cunoască. Și ele trebuie să Îl cunoască pentru că El este Principiul lor, în El este adevărata lor realitate. Ființele nu L-ar putea cunoaște dacă El nu S-ar face cunoscut prin revelație.
- Astfel, Dumnezeu este „Cel ce este” („singurul care este”, „Realitatea”), Cel ce creează (lumea este creația Sa), Cel ce revelează (El se face cunoscut lumii).
- Dumnezeu se revelează, se face cunoscut, pentru ca ființele din lume să cunoască că El și nu lumea este rațiunea lor, adevărata lor realitate. Să cunoască că Adevărul, Absolutul nu sunt în lume, ci în El, și că lumea este relativă și contingentă. Dumnezeu se face cunoscut pentru ca omul să facă distincția între Dumnezeu și lume, între Absolut și relativ, între Realitate și iluzoriu, între Viață și moarte. Și pentru ca, pe baza acestui discernământ, să renunțe la lume pentru Dumnezeu, la relativ pentru Absolut, la iluzie pentru Realitate, la moarte pentru Viață.
- Dumnezeu se revelează omului pentru ca omul să biruiască lumea: „dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
- Dumnezeu îl reintegrează în El, îl scoate din lume, pe omul care primește revelația Sa, adică, în esență, adevărul despre Dumnezeu și lume, despre Absolut și relativ, Realitate și iluzie. Iar cel care primește revelația ascultă poruncile lui Dumnezeu și începe să își „adune comori în cer”, adică începe viața spirituală.
- Dumnezeu se arătă celui care ascultă poruncile Lui, îl scoate din legăturile lumii și îl ridică la cele dumnezeiești: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, iar Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face sălaș la el” (Ioan 14, 23).
- Numai Dumnezeu îl ridică pe om din lume la cele dumnezeiești. Omul nu se poate dezlega singur de legăturile lumii, nu se poate „ilumina” singur.


Afirmam la început că atunci când dintr-o concepție despre Dumnezeu și lume lipsește ideea fundamentală a transcendenței divine avem de a face cu o concepție eronată, cu o falsă spiritualitate. Este vorba în acest caz despre eroarea „panteistă”, „imanentistă” sau „naturalistă”. O putem recunoaște la majoritatea autorilor de astăzi cu pretenții de „învățători spirituali”, precum Osho sau Eckhart Tolle. Caracteristic este că cititorii lor (nu puțini) au convingerea că aceștia au avut „experiența” unei „transformări spirituale”, a unei „iluminări”. Putem vorbi însă despre „iluminare” când toți acești „maeștrii” se situează în mod manifest în afara oricărei forme tradiționale, deci a oricărei spiritualități veritabile, revelate? „Transformările” prin care au trecut, descrise de ei, seamănă mai degrabă cu modificările psihice din psihanaliză; de altfel, toți acești „iluminați” susțin deschis concepțiile și metodele psihanalitice.
Dar ar fi utilă o ilustrare a celor spuse, printr-un exemplu concret, și anume, concepția lui Eckhart Tolle despre Dumnezeu și lume, așa cum o expune în cartea „Un pământ nou. Trezirea conștiinței umane”. El folosește noțiunea de „întreg”, susținând că acesta cuprinde, pe de o parte, „tot ceea ce există”, adică „lumea sau cosmosul”. Arată însă că „mai există și un alt nivel al întregului”, mai „adânc”, în care „toate lucrurile sunt una”, iar „una” este „Sursa, Viața unică nemanifestată”. Apoi și mai clar precizează că: „Întregul este format din existență și Ființă, manifestat și nemanifestat, lumea și Dumnezeu”. Avem aici de a face cu „panteism” evident, de vreme ce, potrivit lui Tolle, lumea și Dumnezeu sunt ca două componente ale unui întreg, între care nu este decât o diferență de „nivel”. Această concepție neagă transcendența lui Dumnezeu, neagă „discontinuitatea” dintre Dumnezeu și lume, ireversibilitatea relației lor. În realitate, este vorba în astfel de cazuri despre o falsă, o contrafăcută spiritualitate; falsă și contrafăcută pentru că din ea lipsește tocmai Dumnezeu, așa cum se revelează El însuși, ca fiind „Cel ce este”, ca nefiind nimic „altceva” afară de El Însuși (deci nimic din cele ale lumii).
Este momentul să subliniem că transcendența nu suprimă legătura lui Dumnezeu cu lumea. Dumnezeu creează lumea, îi susține existența, I se revelează, o salvează, o regenerează, dar rămânând „Cel ce este” (absolut, veșnic, imuabil, infinit); nimic din lume, din ceea ce este relativ, condiționat, limitat nu Îl poate atinge. Așadar există o relație, o continuitate între Dumnezeu și lume, dar numai din punctul de vedere al lui Dumnezeu și nu și invers; altfel spus, continuitatea dintre Dumnezeu și lume (prin creație, revelație, mântuire) nu suprimă discontinuitatea dintre lume și Dumnezeu (nimic din ce este propriu lumii nu i se poate aplica lui Dumnezeu).
Cititorii fideli ai unor scriitori precum Eckhart Tolle și și Osho sunt tentați să spună că în fond „totul este Dumnezeu” (sau „energie”); prin aceasta ei subînțeleg că Dumnezeu nu este decât ansamblul lucrurilor create sau un nivel superior al „întregului” din care fac parte și lucrurile create. Însă cei care cunosc adevărata spiritualitate, cea revelată, tradițională, vor gândi cu totul altfel. Și ei vor putea spune că „totul este Dumnezeu”, dar în sensul că toate ființele și lucrurile din lume depind de El, ca de Principiul lor, că nu își sunt suficiente, că își au rațiunea în El; că în El și nu în lume este Adevărul lor, Realitatea lor. Vor spune „totul este Dumnezeu” înțelegând că realitatea, adevărul lumii, în măsura în care lumea le are, nu pot proveni decât de la El, de la Cel este Adevărul și Realitatea. Dar, când ei vor spune „totul este Dumnezeu”, vor adăuga imediat că „nimic nu este Dumnezeu”, adică nimic din cele ale lumii; că Dumnezeu nu este nimic altceva decât El însuși și nimic din cele ale lumii, precum Însuși a spus: „Eu sunt cel ce sunt”. Când spun „totul este Dumnezeu”, obligatoriu trebuie să adaug că „nimic nu este Dumnezeu”, în sensul că lumea nu este Dumnezeu și că El este El însuși și nimic altceva. Altfel, afirmația „totul este Dumnezeu” trădează un panteism manifest, contrar spiritualității.
Se ridică întrebarea: cum ajunge omul la Dumnezeu, cum poate o creatură să depășească bariera transcendenței, a lipsei de comună măsură dintre creat și increat? Desigur, nu poate, atâta vreme cât este creatură. Dar „la Dumnezeu toate sunt cu putință” (Matei 19, 26). Și știm că omului care Îl iubește și Îi păzește cuvântul, Dumnezeu i se arată, vine la el și „își face sălaș la el” (Ioan 14, 23). Și de asemenea știm că oamenilor care îl primesc le dă „puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu”, „care de la Dumnezeu s-au născut”, „din Duhul” (Ioan 1, 12; 3, 8). Dar omul nu îl poate iubi pe Dumnezeu dacă nu discerne între El și lume, adică între Absolut și relativ, între Infinit și limitat, între Veșnic și efemer, între Viață și moarte. Prin acest discernământ omul realizează că nu e nimic de dorit în lume, că „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iac. 1, 17). Și atunci tinde să se dezlege de legăturile lumii, să „biruiască lumea” și să își „adune comori în cer”. Așadar ideea transcendenței divine are drept corelativ în plan uman ideea „lepădării de sine”, ideea „biruinței asupra lumii”. Ca să îl cunosc pe „Cel ce este”, pe „Cel ce singur este cu adevărat”, trebuie să înțeleg că lumea nu are realitate proprie, că natura mea individuală nu are realitate proprie, că toate provin de la El, care este Realitatea. Să medităm, sub acest aspect, asupra cuvintelor celui mai mare maestru spiritual al Islamului, Muhy-D-Dîn Ibn Arabî: „Dacă poți concepe că tu nu exiști, atunci tu îl cunoști pe Dumnezeu. Altminteri nu.”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!