agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10563 .



"Balada bătrânului marinar": sau despre perpetua narare
eseu [ ]
dintr-un suport de curs

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]

2012-04-22  |     | 



Borges ne propune o exagerare artistică atunci când vorbește despre balada lui Coleridge, susținând că „Balada bătrânului marinar” e aproape un miracol. Restul din opera lui Coleridge poate să nu fie citit și nici discutat, căci, spunea argentinianul, „nu-mi pot imagina lumea fără această baladă”.
Tema poetului blestemat nu poate să nu tenteze. Blestemul constă în răzbunarea naturii asupra celor care îi încalcă sacralitatea și tainele, căci, spune poetul, „în univers sunt mai multe ființe invizibile, decât vizibile”. Albastrul adâncimilor, ca dimensiune romantică, naște aceste ființe / spirite, sau poate din interiorul spiritului bătrânului se naște simțul vinei care îl „macină” ca un monstru. Știm că această culoare romantică dematerializează tot ce intră în ea, de la mișcări la sunete. Se pare că marea îl „înghite” pentru ceea ce a făcut. Moartea, cu gura ei roșie (culoare antipodică albastrului romantic), îi calcă pe urme ca o obsesie a faptei săvârșite nechibzuit în tinerețe. Coleridge exploatează din plin elementul fantastic, macabru și supranatural. Cum am menționat și în paginile de mai sus, e un caz similar cu nuvela „Eckberth cel blond” de Tieck, în sensul că personajul e nevoit întreaga sa viață să poarte pe umeri vina păcatului tinereții. Artistul blestemat la ispășire prin „spunere”, prin artă.
Printre ideile principale e și cea că universul are la bază principiul armoniei. Încălcarea acesteia duce la nefericirea omului ce pășește peste echilibrul natural, e chiar o idee a ecologicului, care, nerespectat fiind, poate duce la un sfârșit apocaliptic, idee atât de actuală astăzi. Cea mai bună răzbunare este conștientizarea vinei și neputința de a ți-o ierta personal. Albatrosul e simbolul curățeniei, al purității, dar și al libertății. Pentru intoleranță și xenofobie, oamenii adesea sunt pedepsiți de Dumnezeu. Venită pe catarg, pasărea presupunea un context al ospitalității, care, fiind încălcată, constituie un păcat. Superstiția populară spune că este periculos să omori această pasăre – aduce nenorociri. Totodată, se promovează ideea umanistă cu privire la depășirea singurătății și stabilirea unor interrelaționări umane bazate pe dragoste și porniri bune. Eterna idee creștină, conform căreia suferințele duc la înțelepciune, iar pocăința ispășește păcatul. Istoria bătrânului e ca o predică, ca o lecție de preîntâmpinare a relei fapte.
Prin firul epic al baladei, autorul caută să transpună supranaturalul în „real”. În poem, albatrosul binevoitor ajută corabia să înainteze, aducându-i vânt în pânze. Când marinarul ucide pasărea dintr-un impuls, echipajul e cuprins de groază; marinarul este pedepsit să poarte pe gât leșul masiv al păsării. Se pare că autorul inserează în text un indiciu de cronotop romantic – ecuatorul la care ajunge corabia, ca simbol al mijlocului unei căutări, o pendulare între Bine și Rău și protagonistul va trebui să aleagă.
CronoTropul ascultătorului* / cititorului care iese dintr-un timp (nunta) și trece în altul (nararea marinarului), fie doar pe parcursul lecturii, ascultării sau vizionării operei. E eternul motiv literar al narării, povestirii vieții ca o necesitate existențial-epistemologică a omului. Expunerea propriei vieți în fața Celuilalt ține de un ritual glotico-metafizic, omul se „retrăiește” prin povestit și se poate „decodifica” în propriii ochi, astfel „interpretând-se” pentru posteritate.
CronoTropul păsării: Mediator între cer și pământ, pasărea a stârnit mereu admirația oamenilor, ea simbolizează eliberarea de angoasele cărnii, descătușarea de material. Zborul este asociat unei ipostaze superioare a ființei, pasărea ca simbol a fost comparată nu o dată cu dimensiunea angelicului, cu îngerii ca mesageri cerești. Totodată cunoaștem simbolul de pasăre-suflet (Brâncuși și „Pasărea măiastră”). Ea e și renaștere a spiritului (Phoenix), e și ipostază a profeticului, apotropaicului. La Maeterlinck pasărea are efecte terapeutice, ca însăși fericirea.
Albatrosul, spre deosebire de alte păsări, nu se luptă cu vântul, dar se contopește cu el, de aceea se considera că aduce furtuna sau o domină. Albatrosul vine ca un salvator, un semn bun, pentru care faptă spune naratarul: „Toți creștinește l-am slăvit / Ca pe un suflet viu”. El coboară pe corabie pentru a se juca și a se odihni, dar mâna crâncenă îl doboară cu arbaleta. Din start toți îl mustră pe bătrân, dar mai târziu îi acceptă fapta, declarând albatrosul drept „vestitor de ceață”. „Soarele sângeriu” care apare pe cer pare să anunțe însă că a fost totuși săvârșită o crimă. Putem compara acest poem cu un altul, scris tot de Coleridge, și anume – „Corbul” (The Raven, 1798), în care poetul pare să „scrie” o continuare a acestui motiv al ființei zburătoare, doar că în locul albatrosului e un corb ce se răzbună pe oameni, pentru că i-au omorât puii. Se pare că scriitorul vine cu ideea că orice violență naște agresiune. „Răzbunarea e dulce” spune acolo poetul, aici, în baladă, răzbunarea constă în chinurile spirituale ale marinarului. „Albatrosul” lui Baudelaire va veni parcă să continue imaginea luminoasă a păsării din baladă, dar poetul francez va îmbogăți chipul acestei păsări cu imaginea de poet inadaptat.
George Călinescu în studiul său „Estetica basmului” menționa că păsările simbolizează inaccesibilul aerian și, prin lărgirea metaforei, imposibilul și himericul, astfel confirmând simbolul romantic al albatrosului din baladă.
CronoTropul păcatului și ispășirii acestuia prin povestirea lui. Păcatul este omorârea albatrosului, simbol al vieții însăși. Marinarul care povestește nu întâmplător alege un nuntaș, simbolul nupțial îndepărtează sinistrul morții prin aura luminoasă pe care o presupune. Păcatul lui e ca „pecetea lui Cain”, e crucea-stigmat de pe corpul Jidovului rătăcitor (Agasferus). Marea pedeapsă este solitudinea la care sunt condamnați aceștia. Chiar dacă singurătatea este un ideal romantic, ea este dorită atunci când eul romantic o caută, dar nu când i se impune, căci fără a fi exclusiv narcisiacă, solitudinea se vrea, fundamental, în serviciul unei comunicări esențializate cu semenii.
Conceptul de imaginație e un ax al universului poetic coleridgean. Imaginația, după el, se verifică prin capacitatea de a savura o creație muzicală și prin potența artistică de a o crea. Imaginația romantică este concepută astfel ca o formă superioară a cunoașterii. Pe noi, cititorii, ne uimește acea bogată imaginație poetică care a contribuit la crearea acestei balade. Capacitatea artistică a scriitorului de a imagina acele lumi, ființe care pentru noi, cei din secolul XXI, practic nu există deja nici în imaginație. În acest sens, Coleridge menționa că oamenii sunt fie urmașii lui Aristotel, fie ai lui Platon. Platonicienii văd lumea ca pe o realitate, aristotelicii ca pe o generalizare a minții, iar limba pentru ei e un joc de simboluri, pe când urmașii lui Platon o văd ca pe o hartă a lumii. Or, trăim azi un secol platonician. Iată de ce Coleridge considera că și credința într-o realitate poetică presupune o înlăturare benevolă a îndoielii. Poeticul e un act de credință sau poate credința, care astăzi e din ce în ce mai puțină, e un act poetic. Astfel credința poetică e o cufundare benevolă în neverosimilul artistic.
Putem constata la finele acestei lecturi că ființa umană are capacitatea de a se căuta și a se pierde în macrounivers, ea mereu se găsește și se re-găsește, se narează, se re-ordonează și se cunoaște, își materializează sau își frânge tainice aspirații; e complexă în maleficul și beneficul spiritualității sale.

* Mihail Bahtin a propus termenul de Cronotop, noțiune preluată din biologie, prin care se înțelege o categorie a formei și conținutului în literatură, în care are loc contopirea indiciilor spațiale și temporale într-un ansamblu inteligibil și concret. Astfel, timpul se condensează, se comprimă, devine vizibil din punct de vedere artistic; spațiul se intensifică, pătrunde în timp, în subiect. Prin CronoTrop propunem un termen ce se referă la regularitatea și frecvența unui ritm, în contextul nostru e vorba de un ritm literar repetitiv. Noțiunea de CronoTrop e preluată din fiziologie și parțial corespunde semantic noțiunilor de constantă și izomorfism.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!