În anii postcomunismului sau ai neocomunismului, în altă formulă, ce au succedat căderii U.R.S.S., ne-am trezit în fața unui gol religios, cultural, etic, educațional, absolut, fapt ce a germinat o dezorientare identitară și, ca urmare, o neputință a individului de a se regăsi prin revenirea la valorile tradiționale, general-umane. Unele nostalgii obscure sau prea cunoscute prin stereotipii, constituie, în fapt, niște regrete bruiante, ce formează un fond sonor dantesc în calea individului tânăr în căutarea unei identități noi (politice, culturale, literare), ce urmărește febril exodul identitar al spațiului pruto-nistrean din arealul pruto-caucazian.
Împreună cu Mircea Eliade ajungem să constatăm adesea că am fost stăpâniți în copilărie de acea nostalgie a literaturii moldovenești, el referindu-se la cea de peste Prut (or, fiecare cu Moldova lui): „am urât acea Moldovă care ne infuzează, o dată cu întâiile cărți ale adolescenței, perversitatea predărilor, voluptatea tristeților dilatate în fantezie, voluptatea unui romantism atenuat și dulceag, crescut în umbra dealurilor Iașului, plămădit cu sânge slav și lecturi franceze, exaltat de atâtea suflete dăruite de Dumnezeu. Am urât Moldova - pentru că ne surprinde aproape copii, pentru că ne infiltrează otrava nostalgiei când noi nu ne-am înțeles rosturile și nu înțelegem umilința sufletului prins în gheară străină. Ne învață să cultivăm melancolia, idilele, amintirile — fără să ne învețe și arta de a le stăpâni...”.
Spațiul interriveran pruto-nistrean pare a fi ghetoul unei identități geopolitice. Astfel se explică faptul de ce percepțiile esticilor asupra vieții nu se încadrează mereu în cele ale imaginației vest-europene. În acest sens, Republica Moldova, Þara dintre râuri, ca o fantomă geopolitică, vechea „poveste (m)dacică” a românității celei mai estice, revizitările post-totalitare și revizuirile unor supape artistice de suprapresiune ideologică, tentațiile unui euroland, unui paradis ce cam trosnește din încheieturi – iată dimensiunile unei lumi în care se „există”. Și cum nu există să nu existe, cartografierea acestui spațiu este posibilă, dar necesită un instrumentariu special și o dexteritate din cele mai politicaly corect. Dacă, până la căderea zidului berlinez, vorbeam despre două Europe antagoniste, azi e firesc să ne întrebăm dacă zidul nu s-a mutat pe Prut. Comunismul estic un bluf, un mare rău al unei epoci sumbre, dar cramponarea pe trecut aduce cu sine riscul ratării, pericolul unui prezent stagnant prin eterna revenire la obsesiile trecutului. Cele două râuri care configurează harta Republicii Moldova constituie de multe ori cronotopuri ale unui areal literar specific, în care ajungi să înțelegi că timpul este de multe ori o succesiune cu rațiuni de ordin teritorial.
Literatura și recursul la cronologic este adesea unica metodă posibilă de aplicat în studiul literar, deși nu întotdeauna cel ideal. Revizitarea literaturii de ieri este un exercițiu ce își are argumentul, dar el nu poate dura la nesfârșit. A reexamina spații și timpuri deja interpretate este o provocare pe care ți-o dai ție însăți și întregii critici. Aici, adesea, intervine negarea diacronicului, plasarea într-un sincronic utopic și căutarea unui (u)topos de viitor, așa de parcă trecutul întreg, istoria nu poate fi calificată drept un accident, și chiar dacă poate fi, ea nu poate fi ignorată, deși, adesea, creează ideea de o zi accidentală dilatată la nesfârșit.
Bâlbâiala și bâjbâiala politică – iată ce îngrozește ochiul tânăr. Ochiul ce așteaptă, mai degrabă, unele revizuiri echilibrate, dar nu cu adevăruri absolute, căci lumea nu e neapărat să fie simetrică și nu presupune neapărat melancolica imagine de Patrie.
Exodul din (Pseudo)sine sau Descătușările identitare sunt posibile!(?) Azi „după decenii de restricții, izolare și orientare totalitară, exclusivistă, spre est”, în formula lui Adrian Marino, esticul mai degrabă vorbește despre lucruri decât le face, el visează și, paradoxal, e conștient de faptul că visează! Oniricul identitar nu este, însă, cea mai constructivă dimensiune. Deșteptarea este posibilă, doar că se face calm, dialogat, la rece, cu multă detașare istorică, etnică, ideologică, fără patetisme și retorisme de bulevard, cu un mezzo dialogal, politic și cultural. Adevărul se (va) scrie - dacă se (va) scrie vreodată – un adevăr al unor date greu de legat între ele și cu șirul incomplet, un trecut mai mult ciobit decât revelator, nici măcar statistic și deloc exact.