„Se zice că biografia începe când te (re)cunoaște celălalt. Poți avea o viață foarte bogată și, pentru tine, o vreme, îndestulătoare, dar biografie nu ai. De aici – zice C. Noica – dorința de comunicare. Biografia se naște dintr-o dorință de deschidere spre celălalt. Aș putea obiecta că, dacă instrumentul mi-e bun, dacă mă pot întreba cu el în legătură cu taine de nedezlegat ale ființei, ale existenței, ce importanță are că celălalt mi-l ignoră?”

Irina Petraș, „Cărțile deceniului 10”


Cunoaștem cu toții mitul despre Sisif, cel împingând la deal stânca uriașă, dar nu prea știm episodul în care acesta îl răpește pe Thanatos și îl pune în lanțuri, timp în care pe pământ nu a murit nimeni. Or, chinurile sisifice ale omenirii țin și de perpetua încercare de a evita moartea, de a învinge în bătălia Marii treceri. Moartea e una din temele literaturii, oroarea sacră ca și una din temele realității. O temă ce te oprește din grăbita viață zgomo¬toasă, din acest speed raliu existențial.
Am citit toamna aceasta o carte-poem, „Eșarfe în cer” apărută la editura Cartier în 2012, o carte despre moarte, semnată de scriitorul basarabean Dumitru Crudu. Scriitura la persoana întâi nu e un simplu artificiu gramatical al acestui text. Poemul despre moarte ar părea că deschide uși deschise, dar textul e lipsit de acel zel literar care domină multe pagini, e absentă elaborarea, e vorba de un text organic, produs de biografic și de o sensibilitate poetică ce ajunge să pătrundă în cele mai criptice adâncimi umane. Aici lipsește acea grandilocvență abstractă, patetică, practicată în astfel de contexte poetice.
După lectură descoperi că rămâne ceva intangibil printre rânduri, unele interstiții nespuse în spatele versurilor netede și liniștite. Homo domesticus din „Oameni din Chișinău” iese din cotidian prin conștientizarea morții, mai bine zis, e scos de ea din rutină. Moartea apare ca acea întâmplare extraordinară care te smulge din cursul căldicel al vieții. Tanatosul e și o trădare în care în loc de „30 de arginți” apar cei „30 de colaci”, dar fără perceperea instinctivă a bolilor ca o imperfecțiune, ca o vină, e trădarea făcută de timp și de noi nouă. E și o moarte intimă aceasta, ca o pândă a fiecărei zile, ca dușmanul care te face să fii mereu conștient de existența sa, un rău ce face bine, prin perpetuul zvâcnet al ideii că ne trecem.
Poemul poate fi citit ca o hartă, ca o dimensiune textuală topografică, tehnică remarcată și în „Salvați Bostonul”, precum și în alte cărți semnate de Dumitru Crudu. În timpul lecturii plăcea absența acelei intonații pastelate a poeziei de circumstanță domestică. „Numerele de telefon ale celor / care nu mai sunt”, e versul în care „citești” un fel de carte de telefoane a morților, mai mult decât un spațiu domestic intim și de bagatelă. Or, morții continuă să trăiască prin numele lor scris în agenda de telefoane, dar și în cartea apocaliptică ce așteaptă sunetul trâmbiței. „Ieri toată seara am privit fotografii de ale unor oameni care nu mai sunt în viață”. Tot ce rămâne după noi nu e decât o arhivă de familie, acesta este mesajul. Cartea are un mesaj familist, unul ce nu deranjează, chiar place, azi într-o epocă a crizei valorilor tradiționale. E și o carte despre frica de neființă: „Niciodată nu mi-a fost atât de frică, cum îmi este acum”. E frica, angoasa în fața necunoscutului cunoscut. Or, toți vorbim despre moarte, dar e la fel de misterioasă, e blagiana lumină selenară care sporește taina.
În versul „pe fața ei curg petale de crizanteme” intuiești o percepție cumva niponă a morții, de o cromatică albă, de doliu oriental sau de un galben de doliu european. Moartea care produce emoția estetică, iată un moment care surprinde în aceste pagini. Invocăm aici elementul floral prezent, când „scuipa petale de maci înroșiți”, „petale ofilite de trandafir”, citești „un cireș înflorit în plină iarnă”, ca o sacura din estul european, și un bacovian „coșciug și coroane de flori”, și „culcată pe o saltea de mărăcini”, fiind prezent filonul popular, dar și cel creștin. Floralul sugerează ideea de ikebane de sens, un miniatural semantic textual. Textul are ceva și de Van Gogh, cu „dacii galbene” ca floarea soarelui. Dar esteticul produce emoții intelectuale, nu e doar o formă, e și o epică de idei în versuri, în primul rând.
Citești și dimensiunea psihanalitică a eului la 3 ani și momentul ludic, arghezian, acel „am să mă joc odată cu voi de-a ceva ciudat”: „Când aveam 3 ani taică-meu își punea mâinile pe / piept, își întindea / picioarele spre ușă, le lipea unul de altul / cu degetele în sus, își închidea ochii și nu / mai respira / stătea țeapăn țeapăn și eu îl zgâlțâiam dar el / stătea țeapăn țeapăn / și nu mai respira / zilele acestea Zoia Gheorghievna și-a pus mâinile pe / piept și a încetat să mai respire / dar eu, vorba lui Berryman, demult nu mai am trei ani”. Ludicul și modul repetitiv ca o incantație te face să constați astfel o retorică luminoasă a poemului, una latentă, dar sesizabilă.
E vorba de o tulburătoarea poezie a Marii Treceri. Moartea e dintre noi, e neșansa imanentă a sorții, e o proiecție a noastră la un moment dat. Stingerea ca o vertiginoasă clipă care este eternitatea cea sesizată pe fundal de vânzoleală a orașului basarabean. Muribunda e beatificată prin moarte: „ca un copil, / pe care ai vrea să îl iei în brațe și / să te plimbi cu el prin cameră”, „e ca și cum aș fi ținut în brațe o picătură de apă”. E și o imagine a increatului, ajuns în ceasul dispariției sale, omul se întoarce în starea inițială, în apele sale amniotice. Astfel creațiunea e un degradeu al Increatului, e ipostaza căderii lui în devenire și moarte, pe care o implică orice individuație.
E prezent și elementul de bestiar: „veverița și haita de maidanezi”, hăituire după care rămân „doar câteva floace de păr roșcat / și câteva urme de sânge ” în curtea spitalului de hematologie. Pe lângă frică, moartea apare aici, ca și moartea ca o formă de extaz, ca o stare de cunoaștere superioară, o cunoaștere în afara binelui și răului, în afara plăcutului și neplăcutului, așa cum moartea este o lipsire de senzații. În acest sens, cartea lui Dumitru Crudu, „Eșarfe în cer” e și parafraza poveștii în care Făt-Frumos revine în „Valea plângerii” și se întâlnește cu moartea. Eul liric din această carte se întâlnește cu moartea atunci când nici nu se aștepta, această întâlnire inopinată asigură și nota tragică a cărții, doar că e un tragism latent, care nu ține de un scop în sine al proiectului auctorial.
Dacă lectorul ar parcurge doar subtitlurile acestui text (poem), ar descoperi un alt poem. Nu credem că e vorba de mici trucuri textualiste. La lansarea cărții, ce a avut loc pe 18 octombrie la Librăria din Centru din Chișinău, criticul literar Lucia Þurcanu evidenția cele 24 de fragmente de poem (ca cele 24 de vămi ale văzduhului) și cele 40 de pagini tipografice (ca cele 40 de zile după moarte), care, după cum mărturisea ulterior Dumitru Crudu, țin de întâmplarea editorială, ca să nu vorbim de mistic.
Această carte este și un manifest tacit, subconștient al noăzecistului marginalizat și infantilizat de precursori. E un manifest de maturitate al poetului vaccinat și emancipat de înaintași. Fronda, scrisul în susul apei textuale dispar pe fundalul unui text cuminte, cu minte chiar. Lecturam această carte paralel cu „Strofe la moartea tatălui meu” de scriitorul spaniol medieval Jorje Manrique și descopeream la Dumitru Crudu lipsa acelui complex al originalității (genialității) care domină feuda literară basarabeană, unde se uită că nimeni nu este un Adam literar, în formula lui Rubén Darío.
La un moment dat am înțeles că această carte-poem preexista cumva în autor, așa cum e în fiecare din noi. Fiind un text plural, ea va stârni îndreptățita discordie a comentatorilor. Există însă o frică în a aborda cartea cu jargonul specific analizei literare, căci cartea e despre tăcere, Marea Tăcere, unde Logosul rămâne pe din afară, e un accesoriu și un instrument de exprimare, căci altul nu există la îndemână. Cuvintele sunt expresia existenței pentru suferință și moarte. Dar Dumitru Crudu pare să posede mânuirea cuvintelor ce exprimă tăcerea, acea dexteritate de raportare artistică a necunoscutului la cunoscut. Cuvintele se interpun uneori între scriitor și cititor, între interpret și publicul livresc, de aceea am avut un mod ciudat de a lectura, am încercat să mă detașez de autorul omul, pentru a citi cumva izomorfic această carte, să identific acele constante literare ale liricii tanatice.


Text apărut în revista "Dacia literară", Iași.