agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2263 .



În căutarea conștiinței
eseu [ ]
V1.1

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [scortan ]

2012-12-07  |     | 



Pentru a găsi o formulă de început, ar trebui să încercăm să conturăm o modalitate interpretativă a realității subiective. Dilema la care ar trebui să încercăm să răspundem este dacă instanța pe care o definim ca fiind conștiința, este sau nu un rezultat al ființei fizice umane, sau ființa fizică umană este un construct definibil prin existența instanței conștiinței.
Putem pleca imaginativ în două direcții fundamental separate în încercarea de a atribui valențe constitutive conștiinței de sine, așa că avem din start două perspective.
Multitudinea de elemente care constituie structura prin care ființa ajunge să se miște, să gândească, să procedeze și să aleagă, pare-se că ia formă și putere fără nici un fel de protest din partea ființei fizice. Într-adevăr, „Eul”, este spontan apărut înaintea actului auto-reflexiv, ca și coordonate prezente a unui total și dat al șablonului ființei, deci în această accepțiune fără intervenție din partea „Mea”.
Deci, acest vast și creativ proces prin care spontan „Eu” iau ființă, este asa de ușor acceptat ca o expresie inerentă a ființei pe care eu o revendic a fii a mea, fără ca măcar să observ că fac asta, (gândurile MELE, cuvintele MELE, percepțiile MELE, ideile MELE, etc.)
Aici se ridică o problemă. Poate că nu EU creez tiparul, sau funcțiile existenței care stau la baza ființei, dar se pare că eu le INDIVIDUALIZEZ. Le revendic ca fiind „ale mele”. Eu sintetizez toate aceste elemente date și le etichetez ca fiind ale mele, tocmai pentru a fi diferite de ale altor ființe.
Tot acest proces este de înțeles până când ajungem la concluzia că ființa în care rezid are această proprietate de a individualiza, iar aceasta este o trăsătură a ei, nu a mea. Dilema apare în momentul în care perspectiva aceasta ne duce la concluzia că „Eu-ul” apare după faptul în sine, nu înaintea lui. Deci, eu-ul este o funcție a ființei și deci, nu-și crează propria realitate![1]
Desigur, o putem privi ca pe o incredibil de avansată funcție de adaptare, capabilă de auto-reglare în cele mai vaste sau nefaste condiții, cu o capacitate extraordinară de sinteză, structurare și restructurare, cu o capacitate unică de abstractizare și conștientizare a mediului înconjurător, lucru care îi permite să fie cea mai avansată funcție de acest gen dintre toate cele cu care o putem compara.
Eu găsesc nesatisfăcătoare această abordare a ființei umane, deoarece nu lasă eului libertatea de a alege cu adevărat ceva. O pot considera o abordare reducționistă a eului, prin prisma funcției pe care o acordă acestei instanțe, numită conștiință de sine. În accepțiunea mea, conștiința de sine nu poate fi o funcție, deoarece funcțiile, prin definiție au limite impuse, pe când conștiința de sine își auto definește limitările, și, le auto impune, deci ea se auto-crează și se auto-generează pe sine.
Cealaltă direcție despre care vorbeam la începutul lucrării, tinde să ia în vedere conținutul auto-generat al instanței conștiinței de sine, cu capacitatea de observator experiențial al parcursului evolutiv al ființei umane. Capacitatea instanței respective de a folosi funcțiile perceptive pentru a crea efectiv un univers unic pentru sine, iar pentru a face acest lucru se folosește de unicitatea specifică fiecărei instanțe, relevă capacitatea auto-conținută, sau intrinsecă de a semnifica ceva.
Funcția de semnificare pe care o are conștiința de sine este derivată din structurile constitutive a ceea ce crede, sau mai bine spus din „crezurile” acelei ființe, iar această idee nu este nici pe departe nouă.
Dar cum putem defini aceste crezuri? Sunt doar percepții distorsionate de filtrele perceptive proprii ființei și create din multitudinea de elemente care odată au interacționat pentru a definitiva ceea ce numim individualitate?
Dacă asta ar fi adevărat, atunci ele ar fi granițe rigide ale conștiinței, cu tot ceea ce o formează. Dar știm foarte bine, și cred că putem accepta că ele nu sunt nici pe departe rigide. Ele sunt supuse intervenției chiar din partea instanței, clipă de clipă.
În acest moment putem cădea în capcana ideii că ele sunt operate post fapt, așa cum am menționat mai sus, și deci, am ajunge de unde am plecat în încercarea de a contrazice perspectiva precedentă.
Ideea care ne va scoate din acest impas este cea care imaginează o versiune trecută, actuală și viitoare a instanței conștiinței de sine. Problema nu este în diferența care este între instanța din momentul imediat trecut și cea din momentul actual. Dilema stă în capacitatea remarcabilă a instanței de a crea o DIFERENȚÃ între instanța din momentul actual și cea din momentul imediat următor, sau viitor. Aici intervine capacitatea auto-generatoare a conștiinței de sine!
Ea nu este o funcție a unui organism capabil de individuare, deoarece ea generează în baza propriei definiții de sine, realitate fenomenologică exclusiv existentă pentru ea însăși, și ceea ce este incredibil este că această realitate poate fi conștient schimbată prin auto-reglajul fin pe care respectiva ființă o face în sistemul de auto-definire.
Următoarea întrebare logică care se va pune, este cum? Cum poate și cum face ea asta?
Prin imaginație!
Deși la prima vedere poate părea simplu, primul contra-argument care vine în minte este că imaginația este o instanță secundară, derivată din principiile constitutive ale primei, deci, ea nu are cum să schimbe nimic, deoarece îi este subordonată.
Aici, lumea s-a înșelat, inclusiv Freud care a conceput această formă explicativă a psihicului uman.
Privind conștientul ca fiind instanța superioară de guvernare a psihicului uman, automat vom subordona subconștientul și inconștientul ei. Chiar și în următoarea interpretare, a sinelui, eu-lui și supra-eului s-a greșit.
Dinamicitatea instanței conștiinței de sine de a se auto-genera și redefini stă în faptul că partea conștientului este ultima componenta de jos a acesteia. Sub ea nu se mai află nimic. Sub-conștientul nu există, inconștientul de și mai jos cu atât mai mult nu exista! Dacă se dorește, ele pot fi privite ca reflexii ale eului, dar nu mai mult.
Cum se explica asta?
Pai redesenând această diagramă, vom putea înțelege de ce am spus mai sus că imaginația este instrumentul de a crea o diferență mai mare între instanța actuală și cea viitoare a conștiinței de sine.
În momentul în care privim conștientul ca fiind ultima manifestare a ceea ce de fapt constituie totul ființei umane, ne putem da seama că doar prin această unealtă, prost folosită până acum, și anume imaginația, putem genera conștient diferențele re-constitutive, re-definitorii dintre instanța din momentul actual, și cea din momentul imediat următor.
Deci ne putem imagina ca instanța conștientului este instanța operativă, deasupra ei stă instanța „sub”-conștientului care ar reprezenta de fapt partea pe care noi o percepem ca fiind sentimentele care ne ghidează în orice, iar și mai sus de ea, se va afla acel inconștient care de fapt reprezintă sistemul constitutiv al fiecărui individ, instanța superioară de ghidare din care își trage sub, sau mai bine spus supra-conștientul liniile care sunt traduse de instanța inferioară ca fiind sentimente.
Tensiunile psihice apar în momentul în care acțiunile conștientului nu sunt conforme cu spectrul definitoriu al instanței superioare inconștiente, iar prima atenționare pe care o primește eul în privința acestui lucru este intervenția instanței imediat superioară, a, supra-conștientului care ne anunță prin sentimente negative sau neplăcute că acțiunile sunt neconforme cu întregul sistem care ne ghidează și definește.
Diferența de care vorbeam mai sus, aceea care apare în momentul în care folosim instrumentul imaginației pentru a ne conecta cu instanțele superioare ale psihicului, este de fapt capacitatea conștiinței de sine de a se auto genera nu post fapt, așa cum exemplifică prima idee, ci pre-fapt, lucru care îmi spune că îmi generez propria realitate.
Desigur, cititorul poate întreba care este pană la urmă diferența dintre cele două interpretări ale conștiinței de sine, și ce importanță are ea pana la urma.
Ambele interpretări admit bineînțeles capacitatea unică a psihicului uman de a se auto-recunoaște pe sine și existența acestui eu auto-biografic complex care este găsit doar la specia umană.
Detaliul discret stă în modul în care cele două idei privesc modul de experimentare a realității. Este realitatea experimentată ceva impus sau ceva ce eu creez și asupra căruia am putere?
Prima abordare deși lasă un loc de semnificare a ceea ce este privit ca realitate subiectivă, impune limite datorită abordării funcționale pe care o acordă complexului unic numit conștiință de sine. Fiind privit ca pe o funcție a ființei în care de fapt rezidă, această conștiință de sine este o funcție cu un rol, care are la dispoziție un set limitat de instrumente pe care le poate folosi în a-și exercita menirea, aceea de a asigura continuitate speciei umane. Deci este o funcție complexă, dezvoltată cel mai mult la specia umană, dar tot o funcție a ființei va rămâne!
A doua abordare dorește să acorde alte valențe acestei instanțe a conștiinței de sine. Privind din perspectiva mai sus exemplificată, se poate susține că ceea ce ființa umană experimentează prin realitatea subiectivă are o mai mare implicare în crearea realității obiective deoarece interacțiunile dintre cele două sunt puternic interconectate, și de aici, enunțul că ființa umană își crează la propriu, propria realitate, acest lucru fiind posibil prin perspectiva pe care o poate aborda instanța ca observator experiențial al existenței de sine, în capacitatea de auto generare și semnificare a propriei substanțe constitutive, din care, și aici este diferența între abordări, ea crează realitatea pe care alege să o experimenteze!
Faptul că instanța are capacitatea de a schimba efectiv realitatea percepută prin singularitatea produsă în momentul auto-generării pre-fapt, arată de fapt capacitatea instanței de a modifica, la propriu, realitatea în sine. Desigur, acest lucru nu se întâmplă instant, pentru că știm cu toții că nu este suficient să închidem ochii și să ne dorim tare de tot să fie pace și veselie în lume, pentru ca acest lucru sa se întâmple. Pentru ca realitatea pe care ființa și-o dorește să ia formă, ea trebuie să creeze o diferență intre instanța constitutivă din momentul acum, și cea din momentul următor. Este adevărat, acest lucru oricum se întâmplă, dar important este că instanța conștiinței de sine are capacitatea de a crea o diferență mai MARE[2] între momentul acum și cel imediat următor prin conectarea cu instanțele superioare, nu inferioare ei, pentru a crea acea diferență. Această abordare poate fi legată de conceptul intenționalității, dacă îl ajută pe cititor. Desigur, între momentul apariției intenționalității și produsul intenționat există niște pași intermediari ai săgeții cauzalității care trebuiesc parcurși[3]. Revenind, instanțele superioare sunt instanțele definitorii pentru direcția pe care conștientul trebuie să o ia pentru ca el să ajungă la acea versiune de realitate pe care dorește să o creeze. Problema apare în momentul în care instanța conștientului dorește să ajungă la o realitate care nu este conformă, sau compatibilă cu structura fundamentală constitutivă a celorlalte două. Așa apar tensiunile, mai întâi relevate prin sentimente care atrag atenția. Dacă instanța conștientului alege să ignore aceste mesaje primite de la instanțele superioare, este mai mult decât evident că ea nu va face ceea ce ii face de fapt plăcere să facă, ceea ce de fapt poate face cu cea mai mare ușurință, deci, nu-și va îndeplini menirea pe care ea de fapt o are, și anume, să traiască experențial!
Rolul instanței conștientului este de a experimenta realitatea din momentul ACUM!
Nu să facă predicții și să traseze linii de dezvoltare pentru toată ființa.
Pentru asta sunt făcute celelalte două instanțe!
Ceea ce de fapt ar trebui să se facă, este ca instanța conștientului să se folosească de minunatul instrument imaginativ pe care îl are la dispoziție, și să se conecteze la instanțele superioare cu care să facă schimbul de informații necesare pentru ghidarea în universul pe care ea oricum îl crează în interior.
Doar în momentul alinierii cu ceea ce de fapt reprezintă instanțele superioare, și anume structura constitutivă definită printr-un sistem de credințe modificabile în funcție de realitatea pe care conștientul dorește să o experimenteze, instanța imediat superioară, accesibilă prin sentimente, va fi în aliniament cu celelalte două, și deci, ființa va atinge o stare de echilibru interior definibil prin dezideratele de fericire, rezonanță, entuziasmare paroxistică, etc.
Instanța conștientului este puternică și problematică deoarece are capacitatea de a lua decizii și de a sintetiza informație. Dar este normal să facă asta, pentru că fără asta nu ar putea de fapt să își îndeplinească rolul, și anume de a experimenta realitatea pe care pe care o crează în raport cu instanțele superioare. Dar, rolul instanței conștientului nu este de a lua decizii în baza a ceea ce “ea” conștient dorește sau crede că “ea” ar trebui să facă. Rolul ei este de a trai experential. În momentul în care realitatea pe care alege sa o experimenteze nu este în aliniament sau echilibru cu ceea ce de fapt, instanțele superioare crează, atunci apar dezechilibrele.
Cum se poate obține acest aliniament?
Instanța conștientului are capacitatea de a interveni în sistemul definitoriu din care se generează ceea ce este realitatea subiectivă prin reglajul fin al elementelor constitutive ale inconștientului. Acele elemente care ghidează sistemul semi-conștient interpretativ al realității și care, prin procesul de sincronizare și reactualizare imaginativă va modifica treptat o suma de elemente definitorii a realității percepute, contribuind activ la echilibrarea întregii ființe umane.

1 - Michael Topper- “Why You Don't Create Your Own Reality - an antidote to fatuous New Age paradigms”; http://www.cassiopaea.org/cass/topperycyor.htm
2 - Darryl Anka - http://en.wikipedia.org/wiki/Darryl_Anka
3 - The Global Consciousness Project (GCP) - http://noosphere.princeton.edu/intro_bottom.html


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!