UN POET cu destin aparte este Vasile Bardan (n. 1947, Valea Seacă, Bacău, studii filologice prelungite și oarecum sinuoase de tip pedagogic și universitar, profesor în școli sătești, gestionar și funcționar economic, miner, apoi bibliotecar la APACA). A debutat la 21 de ani în revista „Ateneu”, a colaborat și la alte reviste. Între acestea, „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului” (unde i-am remarcat numele prin anii '80); a frecventat, probabil, și cenaclul „Confluențe”, ce reunea lunar tineri creatori din întreaga țară, mai puțin solidarizați, din varii motive, cu grupurile generaționiste care beneficiau de mentoratul unor personalități recunoscute și influente. Ceva din periplul socio-profesional, ca să mă exprim astfel, e de regăsit și în evoluția literară, căci debutantul din 1966 ajunge la un volum abia în 1989, cu „Gravitația tăcerii”, prefațat de Ioanid Romanescu. În fond, anul 1989 n-a fost cel mai fast pentru literatură și în primul rând pentru cea de debut, iar asta nu pentru că n-ar fi apărut cărți valoroase, ci pentru că evenimentele din decembrie au îndreptat atenția tuturor către altceva decât către literatura ultimului an. Aceasta poate fi explicația întârzierii celui de-al doilea volum de versuri, „Noaptea gravitației” (1994), beneficiind de un cuvânt-înainte de Mircea Ciobanu. În anul următor, un alt volum, „Gravitonia” (postfață de Constantin Sorescu, fostul critic de la SLAST), iar în 1997 un volum de poeme-eseu („Poezia și foamea”) și un studiu monografic („Ioanid Romanescu în apărarea poeziei”). Și, mai departe, în 1998, un volum de versuri, „Poezia după Auschwitz” (prefață de Ioan Adam), iar în 2000 o antologie de autor, „Omul probabil”, prefațat de Daniel Cristea-Enache. Un poet girat de nume importante, fapt de luat în seamă, deși, de obicei, critica nu face poeți, ci doar îi descoperă și, eventual, îi impune. Urmează, după șapte ani, „Cântec cu ceas”, apoi „Poeme ciuruite” (2010), „Poeme transmoderne”, care e o nouă și foarte severă antologie, apărută la editura timișoreană Brumar în 2012; și tot aici iese, în 2013, volumașul „Fosa Paradis”. Iar evoluția sincopată a poeziei (cel puțin la nivelul exterior, al valorificărilor editoriale) poate fi regăsită și în atitudinile lirice, căci poetul evoluează de la (oscilează între) creația „înaltă”, a marilor teme și simboluri, căreia i se pun surdine delicate, dar care rămâne, totuși, în sfera trăirilor și a vorbelor mari („poate că tu/ ești bobul de nisip/ care ține marea/ în lumină/ poate că ești/ picătura de rouă/ în care universul/ își privește/ cu teamă/ enigma lui/ nedezlegată încă/ echilibru/ fragil/ în noaptea/ infinitei/ gravitații” – „echilibru fragil”, în vol. „Noaptea gravitației”, 1994) la ironie, autoironie, satiră, minimalism și chiar mizerabilism („unii sunt împinși în față/ alții sunt împinși în spate/ unii din nimic învață/ alții doar din «nu se poate»// unii au mereu dreptate/ și au calea pregătită – / pentru a avea de toate,/ alții...viața ofilită// miza zilei – ziua mizei.../ unora le e deschisă;/ altora doar cea a crizei/ le rămâne marea miză” – „Marea miză”, în vol. „Poeme ciuruite”, 2010), de la transcendent și transistorie la contingent și istorie (adică de la „Părul Berenicei” la „marinarul ieșit din fosă” și la maidanezii de azi), de la intențiile „metafizice” la „neorealism”, de la modern la transmodern și de la poezie la transpoezie. Asta ca să utilizez o bună parte din termonologia autorului. Câtă rebeliune, atâta transmodernitate, s-ar putea zice, deși aceasta e o chestiune discutabilă și, pe de altă parte, nu intențiile contează, ci rezultatele, prin urmare, nu transpoezia ci poezia! Ceea ce mi se pare important este efortul autorului de a găsi un stil, de a fugi de înregimentări (care, e drept, nici nu i s-au propus), de a fi, pe cât se poate, el însuși. Dar, dincolo de formule și atitudini, rămâne devoțiunea definitorie: „Cuvintele îmi sunt de piatră/ În ele zi și noapte sap;/ Nici unul unde să încap,/ Să-mi fie așternut și vatră.// În ele ard ca flori de nuc,/ Amare și adânci ca marea,/ În ele mi-am închis chemarea,/ Din ele împietrit mă duc” („Cuvintele”, 1976, în vol. „Noaptea gravitației”, 1994). Altminteri, aflăm pecetea lui Eminescu, a lui Arghezi, Bacovia , ba chiar, în poezia orientată către real și realitatea istorică, a lui Adrian Păunescu...Plus alternarea versului clasic cu cel liber, dar și unele nudități de limbaj.

ÎN CONTEXTUL evocat, placheta de anul acesta, „Fosa Paradis”, poartă pecetea unei duble determinări: una existențială, iar alta stilistică. Este cartea adierii sfârșitului, nu neapărat a unei crize, dar a unui presentiment. O atare problematică metafizică (spre a-i spune astfel) s-ar asocia, la prima vedere, cu atitudinea sau expresia gravă. Către ele pare a ne conduce primul text, în simplitatea lui nu dată, ci, de fapt, căutată și asumată: „am început să pătrund/ tot mai adânc/ în miezul lucrurilor/ mă scufund în sâmburi și semințe/ mă supun cosmicei sentințe/ orice fruct bine copt/ cade la rădăcina/ pomului în care a crescut/ pentru a rodi și el la rându-i/ în materia/ care i-a dat formă și culoare/ mă apropii mereu/ mai am puțin/ aproape am ajuns/ în sâmburii esențiali/ în atomii/ din care și lumina/ s-a născut”. Acest lirism filosofant este, însă, doar o față a medaliei, cealaltă e ironică, desolemnizantă, neagră, când nu ludică, precum chiar (și nu întâmplător, ci strategic), ultimul text, o „jucăreauă” fonetică: „în orice zid e cineva zidit/ de cel de dincolo de zid/ de cel păzit și nepăzit/ cel zămislit de zidul său/ ca zaua unui lanț/ zid de zale zid de zile [...] mă zbântui zbârnâi zbor/ mă zbucium zburd mă zburlesc/ zdrăngănesc din cuvinte/ ca să ies din morminte/ îmi zdrențui creierul/ zdrobit de zid/ zdruncin zările zimțate/ zăvorât sub zidurile moarte”.
În cuprinsul plachetei (dar, nu o dată, chiar și în cuprinsul aceluiași text) vom întâlni, dincolo de inegalități (căci Vasile Bardan e, peste tot, un autor inegal), când o față, când alta a medaliei. Deși poemele desolemnizate precumpănesc. Dar mai interesant și mai apt de a fi discutat este stilul naiv, asumat, desigur, cu ceva din cel practicat în „Icoane pe sticlă” de Ion Gheorghe, atât în mimarea limbajului infantilizat, cât și în demitizarea sacrului ori în desolemnizarea gravității – ceea ce vine, însă, și dinspre Arghezi, mai ales când poemele se ating de existența divină. Și tot dinspre Arghezi pare a veni o anume viziune neagră și chiar cinică (prezentă și în poeme din volume anterioare) atât asupra vieții cât și asupra morții și, mai ales, a eventualei nemuriri. Poetul pune, în fond, semnul egalității între paradisul de aici și cel de dincolo, între Dumnezeu ca autor al „ăstei lumi” și micii dumnezei care o guvernează. Lumea e o fosă (nu e clar dacă și septică), Paradisul nu e altceva: „când soarele urcă sau când coboară/ vine în lumea imaginară/ pentru prima și ultima oară/ vine ca un mugure și-o floare/ o ființă nouă și neștiutoare/ vine în fosa divină/ fără de prihană și fără de vină/ la marea întâlnire și strigare/ unde se vine la întâmplare/ și de unde se pleacă pe sărite/ întâmpinarea e o bucurie/ a celui care vine în nu se știe/ și pleacă la fel cum venit/ în nu se știe/ care loc din marea colivie/ spre o altă paradisiacă fosă/ a sufletelor pe banchiza/ eschimosă” – „Banchiza”. Față de asemenea imagini mai ambiguizate, prin care adie și raze de lumină, altele sunt, chiar cu mai mult negru, din stirpea „florilor de mucigai”, căci Dumnezeu devine nici mai mult nici mai puțin decât marele vidanjor: „căzuți într-o închipuită vină/ plutesc prin mâzga sfintelor fecale/ căutând salvării lor o cale/ cuprinși de o evlavie divină/ serbează serafimica duhoare/ până la asfixiere/ visând la marea înviere/ într-o crezută viață viitoare/ răbdători așteaptă vidanjorul/ sperând că îi va scoate/ din nenorocire și păcate/ dar vidanjorul nu apare/ el a fugit în cer cu Carul Mare/ toți sfinții uriașelor nevoi/ așteaptă judecata de apoi/ prin mâlul de lumină/ depusă pe fund/ în cerul/ unde toate se ascund” – „Vidanjorul”. Un spirit fundamentalist sau doar mai rigid ar socoti o atare viziune blasfemiatorie. Însă, la nivelul ansamblului, poetul oscilează între dezabuzare și speranță, între cinismul punerii la îndoială și al negației și sentimentul adiereii inefabile a frumuseții, ca în acest text, ieșit de asemenea dintr-o cută a mantalei argheziene, dar nu fără note personale: „după ce ploaia încetase/ îmi priveam grădina printre raze/ parfumul ei se răspândea agale/ picăturile mureau printre petale/ plutea prin aer o stare de bine/ despre ea vorbeau și câteva albine/ care accesau computerul comorii/ fremăta pământul prin toți porii/ cerul avea o culoare lila/ ca liliacul din grădina mea/ își îmbrăcase noua haină/ pe care-o pregătise-n mare taină/ prin zona frumuseții volatile/ mai erau și câteva zambile/ ieșite zgribulite dintre frunze/ păreau nehotărâte și cam plânse/ se exprimau în limbajul subtil/ al particulelor de eternitate/ din universul parfumat – fragil/ al cuantelor ce s-au deschis/ în atomografia unui vis” – „Atomografie”. Iar de aici, desigur, se ajunge la „poemul viu”, muritor sau nemuritor ca și omul, ca și lumea: „rămân poemul viu/ fluidul lui vital/ ca și un râu de munte/ care curge odată/ cu întreg universul/ cu strofa și versul/ rămân inventatorul/ și consumatorul/ creației și revelației/ e o galaxie de gânduri/ printre alte mii/ de galaxiii care curg/ una din alta în moarte/ până la ultima stea/ și mai departe”. Dacă poemul acesta viu se numește, după opinia autorului, transpoem, adică „o conservă de cunoaștere/ cu valabilitate nelimitată” e o chestiune (ușurel afectată) de terminologie.
___________________________________________
*Vasile Bardan, Fosa Paradis, Editura Brumar, Timișoara, MMXIII, 62 pag.