1. Undo (Ctrl+Z) sau Bulbul (I)reversibil

Am citit de 3 ori volumul de poeme semnat de Șerban Axinte „Păpădia electrică” (Casa de pariuri literare, București, 2012). Adică mi-am zis la un moment dat: Undo! Inițial căutam un corpus de texte literare (cu păpădii) în care urma să îl încadrez: Ray Bradbury, Walt Whitman, Lucian Blaga, Iosif Brodski, Tatiana Tolstaia, Victor Pelevin, Venedict Erofeev, Astrid Lindgren, etc. Un păcat al cititorului-comparatist, ca formare. Am încercat să merg pe o simbolistică florală, dar păpădia, planta masculină și floarea ce ține în astrologie de elementul aer, nu mă apropia deloc de „păpădia” lui Șerban Axinte.
Am citit și la modul clasic această carte. Versul „eu sunt mântuitorul” amintește de păpădia din vechea pictură olandeză și germană ce simboliza patimile cristice. Doar că proiectul auctorial răstoarnă eretic această lectură cultivată de școală și de catedrele universitare: „sunt viu, / urc golgota ca orice turist în trecere; / îl văd răstignit chiar în fața mea / pe marchizul de sade”. Astfel, dimensiunea cristică alunecă într-o cu totul altă direcție, un travesti produs de literatul-comparatist, cumulard, alături de poetul Șerban Axinte. Păpădia din această carte „înflorește”, dar o face altfel și în alt sol: „ce văd în tine, ce văd în tine, / un cimitir în care toți dumnezeii pământului / și-au lăsat morții să înflorească”.
După lecturi succesive, am avut senzația că păpădia, ca simbol al solarului, binelui și speranței, lipsește în acest volum. E mai degrabă vorba de o formă de antimetaforă. Ceea ce mai rămâne din vechiul simbol, poate, este fidelitatea umană și lumina. Doar că lumina nu este una solară, o lumină de zi, ci una a becului incandescent. E lumina lanternei din subteran, un subteran al ființei umane, unde „încerci să decapitezi o legiune de demoni / și te trezești strâns în brațe / de un înger cu lumina legată”. Acest bulb de lumină mentală pare să înlocuiască lipsa solarului, care e una deficitară: „lumina soarelui o să mai stea puțin deasupra” sau e una dintr-o altă lume, în care coexistă mai mulți sori: „patru sori la marginea patului, cu jaluzelele trase”.
Floarea ce poartă de secole atâtea înțelesuri artistice și estetice, la Șerban Axinte, e altceva, un electrofor care îți captează ochiul de cititor: „da, ți-am mai vorbit despre ce am văzut în oglindă; / o păpădie își resoarbe acele electrice / în fața propriei imagini”. Aici e primul semn că păpădia e însuși eul poematic, care apare în „imagini H.D.” ale unei alte (i)realități și anunță „o înflorire la alt nivel”. Apoi vedem „aceeași păpădie deschisă ca o gheară” și citim: „chiar și boala mi se ridică prin creștet ca o scamă de păpădie electrică”, „deasupra creștetului meu de 1000 °C” și „aura / înflorește din bulbul creștetului meu / într-o uriașă păpădie electrică”. Aici îți amintești de Boris Vian, de „Spuma zilelor”, unde personajului feminin Chloe îi crescu un nufăr în plămânul drept – un fel de implant botanic în țesutul uman, doar că Șerban Axinte extinde implantarea până la un vegetal electric.
Floarea ce crește în cap tinde spre cer: „povestea asta s-ar complica inutil / dacă lamele înflorite ale păpădiei / nu ar decupa cerurile sordide” sau „ acum ai liniștea mea în sânge, / sângele tău urcă frumos / prin tija păpădiei mele până la cer”. Chiar dacă e vorba de o proiecție halucinatorie, vizionară și onirică, păpădia și cerurile din acest volum nu sunt deloc angelice.
Capul, mintea, în sine, apar aici ca un bulb de lumină, ca un bec electric în care se întâmplă totul, e teatrul de război al existenței în care vuiește „gălăgia din cap”. Aici „alerg în mine ca și cum aș vrea să mă feresc de o venă plesnită”, dar „umbrele se agită deasupra creștetului” și nu rămâne decât „să așteptăm să ni se desfunde creștetele”. Citim și muțenia ca o stare mentală: „câteva mii de ființe se-ntorc acasă / în mintea mea”, e tăcerea și lipsa luminii solare. Transpare și o lumină organică: „revelația deplină / va scăpăra / numai din vârful / chibritului meu ud”, dar ea se stinge în „ochii mei ca două gămălii arse”.

2. Acele electrice ale mașinii spirituale – Omul nou sub Cerul nou

Homo Novus, cel cu păpădia neuroelectronică în creștet, ne anunță: „mă pot ridica eu pe vârfuri ca să închid cerurile”. E o ruptură aici cu sinele, un autism, o traumă, observată și de alți critici, care constă într-un transumanism ce „plutește deasupra / vechiul meu corp ca o scamă”. Omul-păpădie e un humanoid, un profet post-industrial: „o să mă întorc inginer consultant... / o să le trimit toate informațiile prin telepatie”. „Păpădia electrică”, ca un cip implantat în corpul uman, contribuie la cuplarea dintre om și mașină într-o „lume în spin”, astfel vine clipa „în care îți amintești de acel / spin, / iar el prinde imediat rădăcini în mintea ta, / uite-l, are propriul lui întuneric prin care ajunge la tine”. Acest „spin” inițial l-am „citit” într-o manieră botanică, dar am tresărit, găsind și un alt sens: „ (fiz.) moment cinetic propriu electronului sau oricărei alte particule elementare; (fiz.) impuls propriu de învârtire al particulelor elementare și al cuantelor – din engl., fr. spin ”, tot aici ne-am apropiat și de „a ședea ca pe ace / ca pe spini, expr. - a fi neliniștit”. Or, existența spinoasă a lui Homo electricus este atât una a angoasei și neliniștii organice, cât și a celei ce ține de un fel de electrotraumatism mental.
Citim în această carte natura multiplă și incoerentă a realității, unde, mai degrabă, „irealitatea de fiecare zi inundă liniștea”. Te întrebi dacă aceste poeme sunt produse ale unui oniric sau ale unor stări dintr-o „reverie blurată” și indistinctă. Corporalitatea umană e „deformată” și remodelată în acest volum în care, cuiva, printr-o inginerie organică „i-au spintecat inima artizanală ce-i atârna în buzunar ca o hernie”, și „un chip obscen străpuns cu bolduri” demontează un templu, înghite „baterii tubulare”, iar „boldurile par niște ținte de / argint pe un tomahawk”. Acele și boldurile ne duc cu gândul la obsesiile ce guvernează opera, în ele converg acestea și din ele radiază.
Păpădia ca une fleur du mal, te înțeapă cu acele ei electrizante. Imaginea acestei flori este categoric una conceptuală, ca în tablourile cu imagini figurative. Acele sunt o prelungire a plantei-monstru: „să intre acul în aer și să rotească lumea”; „am trecut amândoi / prin aceeași gămălie de ac”. E paradigma nouă a unei noi existențe: „realitatea nouă te-a pătruns / și ți-ai venit singur de hac”. O existență în care și divinul e unul nietzschian, defunct sau unul profanat: „din dumnezeu a rămas doar un ciob”, iar „scama electrică luminează puțin cerul gurii lui Dumnezeu”. E o stare a incertitudinii corporale, a unei mutații celulare: „ceva crește acum în mine, / cineva suflă asupra mea / cu miliarde de fotoni”. Observăm că păpădia-implant crește din cap, din minte, partea determinantă a umanului. Purtătorul acestuia e un electroforus. Dimensiunea clinicii și „păpădia electrică” ne trimit și la electroterapie. Or, Șerban Axinte „produce”, printr-o amputare și o protezare poetică, o poezie electro-umană. Iar „deasupra capului său plutește cerul mic, în el, toate înțelesurile”, pe care cititorul nu are decât să le găsească...

3. Asteraceae: decoctum

În acest volum se bea mult și multe: „au băut doar votcă, horoșaya vodka”; „prima oară eram foarte grăbit, / a doua oară foarte beat, așa că am luat o decizie, / o măsură urgentă, încă o votcă rusească pentru stimularea memoriei”. Observăm că scopul consumului este memoria, spațiul parazitat și electrocutat de „păpădie”.
Cafeaua e și ea un decoct la Șerban Axinte: „câțiva indivizi se rotesc în jurul unui ibric”; „și-mi beau cafeaua în gând”; „aștept dimineața ca orice cafegiu înrăit”. Băutura din boabe de cafea e și ea un stimulent al minții sau cel puțin se mizează pe ea: „să vezi dacă nu cumva / vei gândi altfel după două cafele”.
Momentele de trezire sunt și ele marcate de alcool: „dimineața mă trezesc cu gust de pălincă în gură”. Anticul in vino veritas apare aici cumva într-o paradigmă pragmatică, beau ca să pot spune: „ar trebui în douăzeci de minute să termin de băut sticla cu vin / și să-ți spun marele adevăr”. Toate acestea conturează o lume din care se fuge și prin dimensiunea bahică, doar ca nu e una de petrecere, de ludus, ci e mai degrabă o escapadă din realitate.
Citim email-ul inserat în primul poem: „din câte am observat și am constatat pe propriu-mi ficat, alcoolul are efecte din cele mai diverse”. De aici, probabil, un trai în care „mă așez pe o buturugă și citesc / prospectul unui medicament nou de la steaua divină” (nu întâmplător, marcă de produse naturiste care ne trimite cu gândul și la păpădia ca remediu ce îmbunătățește funcțiile hepatice). Durerea dispare, „ca și cum cineva îi ia durerea cu mâna”, dar viața reală e a perdanților: „voi arbora fericit / steagul alb cu cap de mort”.

4. Bucuriile omului bionic

Există o dimensiune a (non)bucuriilor axintiene în aceste pagini. Totul începe cu o imposibilitate de a echivala bucuria cu unele valori cuantificabile, cum sunt banii: „încerc să-l conving pe taximetrist să accepte, în locul celor 7 roni, / bomboane bucuria”. Ochiul meu „basarabean” nu putea să nu repereze marca acestui produs made in md. Dar „bucuriile” nu iau sfârșit. E vorba de bucuria cu semnul ± a spunerii: „cuvântul repetat cu stupoare obligatorie, / dincolo și dincoace de zero, / cu bucurie!”, de o stare a întâlnirii cu sinele: „bucuria de a te îngrămădi în tine însuți ca într-o teacă” și de cazul când „bucuria de a avea prieteni / e întrecută doar de bucuria de a avea dușmani”. Aceste stări, aparente, de satisfacție sunt fixate în „acele reci ale bucuriei”, căci „în ambii glisează acele reci”, încât cei doi ajung să facă „saltul hotărât prin gămălia de ac a bucuriei”, pentru că „la sfârșit vom afla că am trăit pe nerăsuflate / primejdia bucuriei totale”.
Pe lângă aceste pseudo-bucurii, omul bionic are o profundă tristețe: „ceva prinde contur și nu trebuie lăsat să se întâmple asta / să fie strivit din fașă, / îngrămădit în prosop și aruncat la gunoi” – ideea unei zămisliri ce ar putea fi ratată sau întreruptă, astfel încât „după mine nu vine nimeni”. E acea senzație organică când „sufletele ne sunt ocrotite / de speranțele unui băiețel / ce stă pitit / în fiecare celulă din trupurile noastre”. Poate, de aceea, Humanoidul cu păpădie în creștet se gândește uneori și „la lecția despre insecte” ca la o posibilitate de polenizare a plantei electrice. Or, „păpădia electrică” pare să răpească dintr-o realizare virilă a eului scriitor.

5. Redo (Ctrl+Y): Magda, o mater hemon

Volumul de poeme are o dedicație: „magdei, care a înțeles deja cum stau lucrurile”, vers ce ne trimite la laturile latente ale realității poetice. Magda (e și trimiterea latentă la dimensiunea evanghelică), ființa căreia i se adresează în unele poeme, are o funcție fundamentală, e un axis mentis, în jurul căreia se rotește volumul ideatic al cărții. Ființa fizică căreia ochiul care scrie îi zice: „îți văd sânii de adolescentă / cum rodesc în paradisul minții mele”, „mă bucur să pășesc alături de tine / deasupra lumii”, această prezență ginică a cărții, este mai mult decât clasica și uzata muză feminină de prin multele texte ce ne înconjoară. Magda, un personaj cumulativ, căreia nu e neapărat să i se spună numele în fiecare vers, reprezintă acea etică a grijii feminine care mișcă universul uman înainte.
Eul scriitor, raportat la această entitate feminină, e plasat într-o zonă a filiației: „acea dragoste a soției / ce-i pregătește soțului tot ce e mai bun pentru drum”. Femeia este cea care s-ar putea să găsească la timp „văgăuna soluției ultime”. Elementul viril, însă, nu va accepta nicidecum o înlesnire a propriei condiții: „să găsim soluția cea mai dureroasă pentru amândoi, / altfel nu merge, altfel nu e decât reamintirea unei sinucideri / imaginare”. Poate de aici și reiese o feminitate ce se simte inhibată și ascunsă lumii exterioare ca spirit: „mi-ai vorbit despre burkha ce crește în tine / ca un copil nedorit”. Totuși, apare și o imagine feminină marială, în care „tu îl ierți pe Dumnezeu și îl ții în brațe”, un fel de etică feminină ce e deasupra unei existențe mai puțin fericite. Or, feminitatea e axul salvator al omului electrocutat de fiire, al celui care de două mii de ani a tot zis: „eu sunt mântuitorul”. Magda instituie în acest volum un neoumanism axat pe înțelegere, empatie și iubire necondiționată. Homo electricus, un produs al progresului viril, poate fi salvat doar de această femina dolorosa.

6. PostSugestio:

Un lucru e cert, cartea e la fel de interesantă ca și titlul ei. Am apreciat lipsa acelor pagini vanitoase de care este plină literatura româna la est și la vest de Prut. Șerban Axinte, cu siguranță, nu face o poezie contrafăcută. Constatam, citind, o curioasă simplitate, fără acele excese de literaritate prezente în literatura produsă de profesorii sau cercetătorii din domeniu. Uneori citeam aceste texte ca pe niște epistole: „e o scrisoare, firește că e o scrisoare; ți-am scris foarte multe”.
Din unele texte am „gustat” într-un mod deosebit. E cazul poemului „travesti”. Nu putem spune că e un text important, dar la sigur e un poem unic, care te oprește din cursul lectural și te încântă prin acel quiproquo cristic. O idee latentă a cărții e cea a omului de la Adam încoace, această creatură din lut, a cărui extensii astăzi sunt mașinile și tehnologiile, dar și stările de angoasă, frică și incertitudine, un fel de combinatorică intelectuală dintre poezie și Noua lume a Omului mașină sau dintre poezie și universul mental prolific al mâinii care scrie. Dat fiind că tema este complexă, ignorând această pistă pe care am mers în căutarea Omului electric, putem anunța și o subtemă a acestui volum - viața ca o ocupație istovitoare din care reiese fervoarea pentru moarte.
„m-ai crezut. Cum să te fac să crezi acum pe dos?”, vers ce ne trimite cu gândul la un exercițiu de fantezie auctorială, la caracterul halucinatoriu al lumii, la lumile himerice ce populează o minte de poet. La un moment dat, ai impresia că se adresează și cititorului: „ar fi bine să mă închizi în cutia de lemn / ca pe o scrisoare neterminată”, căci „rândurile acestea sunt din altă scrisoare”. Astfel, nu ne rămâne decât să credem totul pe dos, să râdem și să ne gândim la poetul Șerban Axinte ca la un mare autor ludic.
Jaques Spitz ne vorbea despre „Omul elastic”, noi îl vom defini în felul nostru ca pe un om în care încap toate caracteristicile umane posibile. Și dacă cunoașterea nu e o demonstrare, ci o interpretare, cum ne asigura Foucault, nu ne rămâne decât interpretarea. Înțelegerea unei cărți despre un Homo electricus, căruia, în creștet, îi crește (nu poate să nu placă tautologia!) o păpădie bionică... Floarea cyborg, deși amintește de „coroanele de plumb” bacoviene, e altceva... Mă întreb dacă autorul însuși o poate defini?!

A apărut în Zona literară, nr. 5-6, mai-iunie 2013, Iași, pp. 6-9; un fragment cu titlul "Omul cu trup de păpădie" a apărut în Timpul, Chișinău, 19 iulie, 2013, p. 23.