agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4152 .



Dionysiac, adică bahic în "Evanghelia eretică" de Viorel Savin
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]

2013-09-02  |     | 



Aș putea fi închis într-o coajă de nucă și să mă socotesc un rege al spațiului infinit.
Hamlet II, 2.


Întâlniri livrești

S-a întâmplat sa ajung la această carte într-un mod curios. La un moment dat, am citit o plachetă de viersuri de Valeria Grosu „Mierea eretică” și atunci mi-am amintit de „Evanghelia eretică” (Tipo Moldova, Iași, 2011) pe care am adus-o de la Bacău de la un festival literar. Cartea, mai bine zis, titlul ei, mi-a rămas în memorie (apropo, de rolul unui titlu de carte). În iunie 2013 am citit cartea. Am înghițit-o în 2 zile. Ce m-a uimit? Senzația poslecturală. Aveai impresia ca te-ai cufundat undeva la mal, dar ai ieșit în larg. Uimea întâlnirea cu o carte de aceste proporții într-o provincie bacoviană (nume dionysiac și el).

Bac(H)ăul unei (pre)faceri

Găsești în aceste pagini o senzuală și dexterioasă facere textuală și conceptuală, lipsa tehnicismelor în maniera cea mai elaborată a timpului nostru literar și nu mă refer la teme, idei, mă refer la rafinament. Lumea e una geografică, aici, o geografie in mente. Cretinozauria, Faran (oraș în Cretinozauria, dar și pustiu lângă Canaan în afara acestei cărți), orașe ce pot „construi disperarea”, deși nu pot fi părăsite și alte toposuri te anunță că adevăratele meridiane și paralele ne brăzdează creierile și imaginațiile, căci „înnebunitoare este dimineața în care te trezești și nu ai unde să te duci!” într-o „viață / mirifică mlaștină!”
Autorul practică, pe alocuri, o graficitate splendidă... și o poezie a cuvintelor fracturate ca o cădere vocalică în singurătate. O literatură / scriitură a absenței, a nescrisului ca și locul (cândva antica așezare Bacovia) în care se produce scriitura: „oraș plictisitor și rece [...] / cimitir de iluzii și visuri / loc ideal / de preschimbat onești în otrepe / lumea vorbește de tine doar când / se comemorează moartea poetului tău [...] / - oraș provincial cenușiu și perfect imbecil [...] și totuși ... nu te pot părăsi”. Nimic mai eretic*, mai în susul tradiției nu se mai putea de scris! Totuși, Bacăul (vezi etimologia, Bachus via, e și un oraș dionysiac, adică de pus într-un roman postmodern).

Viața ca un proCE(-)s

E o poveste kafkiană aceasta, dar una răsturnată ca și numele personajului central MELEC  CELEM, ca și soarta acestuia: „la capitolul „Soartă” nu știu ce înger bețiv m-a bifat într-o rubrică greșită”. E vorba, astfel, de o poveste în care K. nu mai este cel judecat, ci acel de partea procesului. Procesul, însă, se ridică la alte nivele, până la sferele celeste ale lumii sau subconștientului. E și ipostaza kafkiană de „insectă la pândă”.
Citim aici sufletul uman ca o penitență pentru Iehova. Te trezești și tu prizonierul propriei entități: „încât ai devenit propriul Tău prizonier - / când ai prizonieri / nici chiar Tu nu poți fi liber”. Ajungi să coabitezi cu divinitatea aceeași celulă: „El care este Cel ce Este: Iehova / disperat îl închisesem în mine / prin puterea născută / din greșeala Lui l-am supus”, așa încât „să fie claustrat Iehova / într-o închisoare construită / din biblii!” Și daca vrei să scapi de el și de trecut, îi răstignești, căci „istoria nouă a lumii / poate începe cu tine!” și „trecutul poate fi răstignit / nu schimbat”. Raiul și iadul, dumnez(eu) sunt cele în care încape totul ca într-o „închisoare construită numai și numai din biblii, evident, pentru EL, imposibil de părăsit!”

In nuce

Nuca ca simbol (al unei închisori a adevărului, dar și al universului plin de mistere) și adevărul in nuce al acestei cărți te țin mereu în suspans, căci ajungi să afli că „Simbolul sfânt al Credinței Adevărate este Nuca” și nu cea seacă. E un construct aici și orice detaliu contează. Transpare și ideea că poate e și o minciună de scriitură, căci minciuna, spre deosebire de adevăr, mereu a construit lumi părelnice, ascunzișuri etc, iar „adevărul controlat se numește minciună”.
Astfel cauți miezul și aștepți și savurezi. Te apropii de „nuca purtătoare de cruce” și strigi: „greșeala este axul lumii tale! / cunoașterea-n greșeală / s-a născut / progresul / din greșeală / în greșeală se înalță”. Tot în nucă citești pe „prizonierul păcatelor noastre”. E și o dimensiune cristică în aceste coperte (interpretările biblice, de tradiție iudaică, compară scripturile cu nuca: coaja reprezintă datele istoriei, iar miezul ne trimite la simboluri și misterii).

Un roman (psEUdo)epistolar

În paginile acestei cărți ca sfântul Pavel te pui pe scris / citit epistole. Scrii către români, către iașioți (cuvânt ce rimează cu mafioți), bucureșteni, băcăuani (derutați) și „să uiți rupând manuscrisul / cu poeme”, căci, de fapt, scrii către sine.
Or, postmodernitatea scrisă e eretică, un scris în susul apei și Viorel Savin îl posedă din plin, îl are la îndemână. Din „trupul meu de mucegai”, renunț să vomit, deși „mi-e silă / de josnicia mea / în atâtea / ipostaze” ne anunță în latență persona(jul) acestei cărți (persona lat. – „mască”). Sartriană situație și, dacă nu vomit, atunci scriu. Voma e una existențială și șobolanii sunt camusian de insuportabili, căci viața e insuportabilă: „sila de semeni / disperarea atroce / îmi urcă în glotă / renunț să vomit”.

Un Adam mic în livada cu fructe

Așa cum au fost „urmașii lui Adam și ai Evei privați / de dreptul asupra Edenului” doar copilul fericit din livadă nu întemnițează zei, nu se întemnițează, e fericit, îngerește e fericit, în grădina edenului infantil. Apare în această scriitură și mărul și sâmburele adevărului ca amintirea izgonirii din rai, dintr-un illo tempore. Și cuțitul care ajunge la sâmbure / adevăr, ca să nu răpună alternativ moliile fructul uzurpat și „putred în parfum și dulceață”. Mărul canonic (deși „trecut și putred”) se multiplică, e multifacial: scorușa, cireașa, para, zarzăra (doar un poet din Moldova putea să o „coacă” în textul său ca și: „vremurili sunt așa di pi dos / cî și-un jest sî faci di mântuială”), gutuia, piersica, vișina, cătina, porumba și „mărul domnesc”, „mărul răpus de molii” sau Iov, Abel, Cain, Iuda și Noe, or, „au apărut / omizile - / fructe vor fi / tot mai puține”. „Până la urmă / omul se va numi zarzăr” și nu un Nea Caisă (a se vedea sensul în DEX) oarecare – iată erezia textual-glotică a mâinii care scrie, căci „florile de zarzăr își încordează nervii pe care îmi odihnesc prudența. florile de zarzăr își încordează nervii... florile de zarzăr... flo... ri... ”. „Zarzărul divin” ne cheamă la saturnalii, ca un pom de ajun, ajunul unei lumi noi cu o istorie nouă.
Ființele „doar în copilărie sunt îngeri”, cu timpul, toate cad în păcat, ca și femeia dorind gutuia încolțindă, toate cad în timp sau pe pieptul pământului, căci „fructul / adevărat / moare / încolțind”. O mână a hotărât culesul. Tot mâna care lasă „rana de altoi”. „Merele din stânga, din dreapta, de sus și de jos” - un semn eretic al crucii, ca și cartea însăși. E (p)Omul (și aici mă gândesc la Dionysos ca zEU al pomiculturii)! E „groapa comună a poemelor” / poamelor nescrise. E și copilul întemnițat în cel de crescuse: „își lipește obrazul / de gratiile în cruce / privește intens / spre colțul în care / am pus fotografia mea de copil / fericit în livadă”. E și adultul întemnițat în autorul care scrie: „eu scriu: / „sunt în camera mea / la geamuri zăbrele cruciș...” / când scriu cuvântul sunt / la fereastră apare un om...!”
Numele personajul-mască MELEC ar veni de la Marx, Engels, Lenin și Ceaușescu. În Basarabia și pe tot teritoriul fostei URSS s-ar numi MELS, ultimul nume conținut de siglă fiind Stalin. Iată așa o literă ne-ar desparte, s-ar pune pe Prut (MELEC m-a trimis la MELS, un personaj din filmul rusesc „Stilyagi” (2008), Regizor Valery Todorovsky, un film în care se rezistă în fața unei dictaturi prin felul în care un grup de tineri se îmbracă).
Or, ne tragem din copilărie, iar „trecerea unui chip de copil / de la lacrimi la zâmbet / este egală cu un Big-Bang” după care „alerg printre șerpi / înfrunziți delicat sub formă / de trestii”.

ContraCartea

Fiecare carte își este, postmodern, propriul său dușman, căci orice carte trebuie să își conțină propria contracarte, zicea Borges și „Evanghelia eretică” și-o conține ca și Evanghelia canonică, care ne învață că „cei din urmă vor fi primii”, astfel homo ereticus declară: „noi cei de pe urmă / suntem cei dintâi”. Ni se oferă și cheia dezlegării: „rezumatul acestor avataruri? / raftul cu cărți”, adică o (re)scriere eretică a literaturii, un Turn Babel (p)refăcut într-o arcă a lui Noe: „arunc cărți de pe rafturi alcătuiesc / un dig circular - / în mijlocul lui salvator se încheagă / o plută bizară / pe care mă întind pregătit / să înfrunt / dacă-mi pătrunde-n odaie / potopul de-afară” și, astfel, „mă țin să nu cad de cotoarele cărților”.
Textul nu are vârstă, or, adevărații autori, nu o au, pe când ceilalți îmbătrânesc. Se strigă aici, în repetate rânduri, în strigăt se exilează, dar, textul e tânăr, nu e metaforic, patetic, dar nici mizerabilist. Căci nu poți scrie mizerabilist, când nu trăiești în mizerie. Ar fi o poză de prost gust, pe care mulți din generația mea postmodernă o practică. Postmodernismul lui Viorel Savin iese topit, un aliaj, fără ațele albe ale cusăturii. Adică nu e o scriitură elaborată, sincronizată cu moda timpului... E organică și asta place, o organicitate a unei lumi în care altele sunt Scripturile și Viorel Savin, cumva bahaic (nu bahic, a se căuta pe Google „bahai” sau „bahá’í”, m-au trimis acolo „slujbele vinerale” ale cărții) și-o scrie pe a sa, o lume în care altele sunt templele și autorul le construiește și el pe ale sale.
Astfel, sari din careu în careu într-o carte-șotron. O carte ce se produce în mintea ta de sub mâna autorului, acest apostol de hârtie, dacă ar fi să parafrazăm pe Roland Barthes. Un lucru e cert, evanghelia lui va găsi adepți și cititori, chiar dacă eretici (gr. hairesis și lat. haeresis - „opțiune, alegere”).


* Una din cheile „Evangheliei eretice”: „Sub farmecul dionysiacului nu numai că se restabilește legătura dintre om și om; chiar și natura înstrăinată, dușmană sau subjugată își sărbătorește împăcarea cu fiul său rătăcit, omul. Pământul își împarte de bună voie darurile, și fiarele din munți și din deșerturi se apropie pașnice. Carul lui Dionysos e acoperit de flori și de cununi; pantera și tigrul pășesc sub jugul lui. [...] Acum sclavul este om liber; acum cad toate barierele rigide și dușmănoase pe care nevoia, arbitrarul sau „obrăznicia modei” le-au ridicat între oameni. Acum, după ce s-a propovăduit evanghelia armoniei universale, fiecare se simte nu numai unit, împăcat, contopit cu aproapele său, ci devenit una cu el” (Friedrich Nietzsche, „Nașterea tragediei din spiritul muzicii”).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!