Numai poporul român crede (maladiv) că jertfa poate ține cumpăna unei fapte cerești. Mesterul Manole iși jertfește soția pentru o biserică. In privința viziunii jertfei ca act creator, procesul in care se realizează implică invariabil sentimente mai mult sau mai puțin dure, care tratate etic, legal și medical ne indică ferm prezența unei atitudini retard-masochiste, demnă de cruzimea antichității ori a medievalității.
Există și un echivalent balcanic al mitului, doar că aici este vorba despre construcția unui pod. 45 de mesteri si 60 de calfe lucreaza zadarnic de 3 ani. Intervine glasul unui duh care spune să se zidească mama, fiica și sotia mesterului; aceasta din urmă, odata prinsă, blesteamă podul. Meșterul remarcă însă că jertfirea soției nu este absolută, obține de la duh viața mamei și a fiicei spunând: mamă și fiică nu mai pot avea, insă sotie da, si cred că pot să-mi găsesc alta. Oricum ar fi, desprindem de aici două aspecte:
 Doar în tradiția românească jertfa este “nenegociată”, acceptată pasiv (vezi pentru aceasta și "Miorița"),
 Sunt implicate anumite entități supranaturale, revelații onirice (toate acestea sunt surse de la care porneste frenezia maladivă a unui act irațional care sfârșește prin omucidere).
Din punct de vedere psihanalitic lucrurile arată în felul următor.
Există anumite semne premonitorii care relevă prezența atitudinii retard-masochiste. Ce înseamnă aceasta? Pentru psihanaliză masochismul constituie una dintre formele în care se poate angaja libidoul; adică este vorba de nevoia de a găsi o satisfacție sexuală numai dacă persoana în cauză suferă din cauza unei anumite dureri provocate intențional. De ce Meșterul Manole ar avea nevoie să-și provoace o anumită durere, de ce simte acut nevoia de suferință? Are el probleme cu libidoul?
Libidoul este energia psihică a pulsiunilor sexuale resimțită ca dorință sau aspirații erotice care, pentru Freud, explică prezența și manifestarea sexualului în viața psihică. In “Introducere în psihanaliză” Freud arată că libidoul este energia pulsiunilor care au legătură cu tot ceea ce se poate înțelege prin numele de “iubire”. Trebuie remarcat că (In “Trei eseuri asupra teoriei sexualității”) există o diferență între sexualitate și procreere. Putem concepe existența unui sexual care nu este genital (care nu are ca finalitate procreerea), deci care nu are nicio legătură cu reproducerea, ci cu obținerea unei satisfacții.
Dacă trebuie căutată obținerea unei satisfacții, la Meșterul Manole aceasta este realizată masochist, prin trauma și suferințe. De aceea libido-ul trebuie legat de masochismul Meșterului pentru că, la el, senzația de durere se poate lega de excitația sexuală. Aici lucrurile se leagă din plin. Masochismul subzistă în inconștient sub forma unor fantasme (“Si un vis visa” sau “O șoaptă de sus/ aievea mi-a spus”). In "Problema economică a masochismului" Freud analizează faptul că masochismul depășește chiar și pulsiunea morții, ceea ce este sugestiv pentru trauma Meșterului Manole. Atunci când durerea și neplăcerea nu mai sunt indezirabile, ci persoana vine înspre ele, atunci principiul plăcerii este paralizat; Freud vorbește de un tip de masochism pe care îl numește “feminin”. Se cunoaște acest tip de masochism și la bărbat, prezent prin anumite fantasme/vise, iar acest tip apare frecvent tocmai la persoanele impotente. “Prima semnificație, la care se ajunge comod, este că masochistul vrea să fie tratat asemeni unui copil mic, neajutorat și dependent” (Freud, “Problema economică a masochismului”).
Faptul că Manole este impotent, neajutorat este destul de evident.

Dacă citim construcția mănăstirii ca semn creator, observăm lesme că Manole este incapabil de a crea. Ori o ființă incapabilă să creeze este o ființă impotentă.
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A duoa zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
E inutil să insistăm; nu trebuie să fii psihanalist pentru a sesiza că Manole este incapabil să creeze și apelează la altcineva. In conținutul manifest al fantasmelor masochiste apare și un sentiment de vinovație, vinovăție ce trebuie ispășită prin proceduri dureroase și agonizante (“Iar Manea turba”). Este vorba de “plăcerea durerii”. Nu cred să existe pagini mai impresionante în literatura universală unde să fie descrisă mai limpede această prezență a ceea ce Freud a numit “plăcerea durerii”:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Trupusoru-mi fringe!
Iar Manea tacea
Si mereu zidea;
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin' la gleznisoare,
Pin' la pulpisoare,
Pin' la costisoare,
Pin' la titisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plingea
Si mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe!
Manoli turba
Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin' la costisoare,
Pin' la titisoare,
Pin' la buzisoare,
Pin' la ochisori,
Incit , vai de ea,
Nu se mai videa,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
- Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Viata mi se stinge!
Pe parcursul acestui act dramatic Manole este cuprins de un delir libidinal; pe măsură ce își zidește soția este din ce în ce mai excitat. Dacă la început tăcea, pe parcurs Manole începe să turbeze (de plăcere și durere, deopotrivă). Actul său, total premeditat, dublă-omucidere, cumplită, fără vreun sens aparent are totuși o justificare culturală și o alta psihiatrică. Există o anumită conceptie a umanitatii violente ca mecanism regenerator de ordine (“victima ispașitoare”). Această unanimitate violentă dispare complet sau aproape complet in spatele formelor mitice pe care le generează. Mecanismul victimei ispașitoare disimulează oamenilor adevărul violenței lor, proiectând-o in afară, sacralizând-o. Dacă supunem la o lectură animată de același interes, tragedia lui Sofocle – “Oedip la Colona” – obținem schema completă a jocului violenței si a unanimității fondatoare: aspectele malefice ale crizei asociate victimei ispașitoare ca receptacul al ofensei universale se completează cu cele benefice care țin de restaurarea ordinii, de echilibrarea balanței. O ordine justificată prin suferință și cruzime.
Justificarea psihanalitică este evidentă. Manole suferă de un delir cauzat de gelozie. Impotent fiind, iar Ana însărcinată, i se declanșează o veritabilă psihoză pasională. Această gelozie morbidă se manifestă prin prezența unor tulburări psihotice (delir paranoic, uneori violent-schizofrenic). Se trece adesea la acte criminale orientate împotriva persoanei iubite sau a presupusului rival. Să nu uităm că Manole amenințase deja calfele și zidarii că dacă nu-l vor ajuta să creeze (soluție disperată) îi va zidi chiar pe ei în temelii.
Din punct de vedere medical, Manole este egodistonic, termen psihiatric care defineste obsesia unor gânduri care sunt opuse scopului propus. Biserica este un scop paralel cu cel năcut din necesitatea de manifestare libidinală. Dar, și mai general, este foarte probabil ca Manole să fi suferit de o tulburare obsesiv-compulsivă, care il făcea să se comporte paranoic si să caute orice metodă pentru a obține și el o satisfacție libidinală. Or, este destul de maladiv să-ți manifești libido-ul construind biserici. Dar acest machiavelism psihopatologic avea să-l coste scump, când realizează ca soția sa l-a înșelat. Gesturile sale ulterioare sunt cauzate din nevoia de a-și stăpâni furia psihotică. Acestea fac scenariul unei deficiențe mentale destul de plauzibile.
Din punct de vedere penal se prea poate ca Meșterul Manole să scape de orice acuzație dacă referințele de mai sus legate de deficientele sale mentale sunt dovedite. Dacă ipoteza este verosimilă, el suferind de un retard mental, dacă nu este conștient de ceea ce face (cu toate că există indicii care indică o evidentă premeditare – premeditare care ea însăși poate fi delirantă), acuzațiile sunt aduse unui om fără discernământ, nu in deplinatatea facultăților mintale. Acest om a fost văzut secole de-a rândul erou civilizator al civilizației românești, simbol al destinului creator, simbol al valorilor estetice eterne, “expresia pură a trăirilor sufletești”, “simbol al artistului de geniu”, "un monument al omului în plină înălțare prin suferință a sufletului creator din om - e momentul unei povești de iubire care se perpetuează din veac în veac prin cântec și cuvinte, prin freamătul pădurii și murmurul apelor. O poveste ca niciodată". (Liviu Rusu) etc....
Aici ne abținem de la orice comentarii. Ar urma sacralizarea Dr-ului Mengele sau a lui Frankenstein.
Dar, in final, cine este vinovat pentru crima oripilantă adusa soției lui Manole? Toate argumentele duc spre o singură afirmație lucidă care are dreptul sa fie luată in considerare: Ana nu avea nicio vină să fie victima unei torturi de un barbarism insuportabil, victimă a unei civilizații înapoiate mascate de un scop creștin, estetic și nobil. Mi se poate reproșa o lipsă intelegere totală a hermeneuticii lucrării, insă această crima nu este un martiraj pentru creștinătate. E o crimă. Las concluzia pe seama lui Nietzsche: “martirii și cei care i-au martirizat au adus mari pagube adevărului, pentru că idioții si naivii se lasă seduși de martiriu, trăgând imediat concluzia că o cauză pentru care cineva infruntă moartea nu poate să nu aiba valoare”. Absolut dement.