PREZENT cu versuri în presa literară începând cu anii '80, târgovișteanul George Geacăr (n. 3. 02. 1953), a debutat în 1979 în "Amfiteatru" și "Luceafărul", a frecventat cenaclul "Numele poetului", condus de Cezar Ivănescu și a citit, mai încoace, la "Euridice", coordonat de Marin Mincu, dar a debutat editorial abia în 1997, la Cartea Românescă, unde i-a apărut placheta "Întâmplări cu creierul meu" (Premiul de debut în poezie al Asociației Scriitorilor din București). Vor urma încă două – "Concert pentru coarde vocale și nervi" (C.R., 2002) și "Eu. Zise el" (Ed. Vinea, 2005), dar și eseul critic "Marin Preda și mitul omului nou" (C.R. 2004), receptat cu interes în mediile literare.
Într-un fel, împrejurarea că, din variate motive, și-a întârziat debutul editorial până la vârsta de 44 de ani, ca și modul parcimonios de alcătuire a plachetelor (prima cuprinde 32 de texte, iar cea de-a doua, 48) reprezintă, în cazul acestui autor, un avantaj. George Geacăr este, ca Bacovia, un poet fără evoluție, care creează un univers distinct și o atmosferă aparte. Faptul că după apariția celei de-a treia plachete n-a mai publicat aproape nimic (ba chiar a renunțat la colaborarea sa cu articole și recenzii de la revista "Litere"), capătă, iarăși, o anume semnificație. Ca și strângerea într-un volum ("Zoom. Gaura de vierme"*), apărut în 2013 la Casa de pariuri literare, a unei părți a creației sale lirice. Aici el reține opt texte din prima plachetă și douăzeci și șapte din cea de-a doua, alături de alte treizeci și unu, despre care, cu puține excepții, e dificil de spus dacă sunt mai noi sau doar necuprinse în culegerile anterioare. Cu precizarea că neincluderea celui de-al treilea volum în antologie s-ar putea datora faptului că e socotit mai cunoscut, ar fi de presupus că reținerea a numai opt texte din cartea de debut poate avea drept cauză existența, acolo, a unor mici elemente poetizante, a unor insulițe de lumină (cum erau, la Bacovia, „baletistele albe” sau „verdele crud”). Căci George Geacăr, despre care se poate spune (și s-a și spus) că este un optzecist întârziat, care a receptat câte ceva și din sugestiile generațiilor și promoțiilor ulterioare (reprezentate chiar în familia sa de poeta Diana Geacăr!), sau un minimalist (eventual, cu aspirații maximaliste ascunse), un esențialist, este, dincolo de afilieri și etichetări posibile, un poet care pune în lucrare un program depoetizant, ce se radicalizează de la un volum la altul și dictează și selecția din „Zoom. Gaura de vierme”. Prin aceasta, deși tensiunea nu lipsește din universul pe care-l creează, George Geacăr se deosebește de Bacovia, poet al impulsiunilor cenestezice al cărui univers este, dacă dăm credit opiniei lovinesciene, „secrețiunea organismului său bolnav, așa cum igrasia e lacrima zidurilor umede”. Principiul ce guvernează, explicit sau implicit, dar întotdeauna asumat, creația lui G. Geacăr este unul antipoetizant. După opinia sa, poetizarea, ca și metafizica, falsifică stările și realitatea, astfel că numai „ce spunem firesc poate fi important, poate interesa cel puțin”. De unde, lupta vizibilă (dar cu sorți schimbători) cu umbrele acestora: „între blocuri e un cimitir. După orele patru/ oamenii vin aici/ lângă monumentul soldaților sovietici din cartier/ nu-i niciun loc mai liniștit. Femei/ cu lucru de mână bătrâni/ trebăluind pe la morminte în fond/ veniți să mai schimbe o vorbă. Conversația lor:/ fel de fel de nimicuri dar ce prestanță/ ce stil. În preajma/ mormintelor vechi e liniște/ e răcoare de parcă n-ar mai fi nimic dedesubt/ nicio mișcare. Ei se strâng/ în preajma câte unuia îngropat de curând/ ca să-l obișnuiască” (după-amiază de mai).

TEXTELE lui George Geacăr, întrucâtva narative, epicizând cenușiul existenței, ba chiar neantul acesteia, pe care are abilitatea de a evita să-l numească, sunt niște file de jurnal de o prozaicitate acută. Din notații și consemnări crude, în limbaj direct, despodobit cu intenție, acumulate răbdător, alăturate una alteia, se naște imaginea unui spațiu alienant, al derivei generalizate, al lipsei de sens. Emblema lui e cartierul proletar micro doișpe, cu blocuri cenușii și platouri de ciment, cu graffiti caracteristic, cu orizontul închis și cu cerul lipsit de transcendență, devenit pântec de leviathan, cu sordidul interioarelor și confuzia stărilor psihice și sufletești. Dar, dincolo de toate, bântuie o himeră, secretă, exorcizată, așezată în contexte și oglinzi întunecate, sceptice, dezămgite, într-o retorică a dinților strânși, a rictusului amar, dar o himeră, totuși – a poeziei: „amorțisem dar sar din pat/ aprind în sufragerie lumina iau pixul/ afară plouă calorifelele ard./ scriu ce scriu. ploaia însă cu ploaia asta nu e lucru curat/ picuri grei insinuează un fond sonor/ de streașină în dezgheț; într-adevăr caloriferul e spart/ nu se mai pune problema să scriu sau să dorm./ cam la zece minute/ se umple ligheanul. Cinci mii/ m-ar costa zugrăveala tinerei familii de ingineri/ de dedesubt. Afară plouă/ afară ninge afară se crapă de ziuă/ afară e soare afară e seară/ afară e totul. Să ai ghinion/ ce indecență! În parbrizul senzorilor mei/ lovește criblura de oboseală și frig. Aștept/ ca-ntr-un oficiu poștal să se umple ligheanul./ ies afară îmi aprind o țigară oameii trec/ eu fumez/ stau și vântul mă suflă cum ar spulbera cenușa din urnele/ vechilor greci/ stau dracului în ninsoare/ cu capul gol și cu ochelari de suspect - // doi bani n-ai fi dat pe mine dacă treceai/ cu indiferența ta grijulie ca o albină/ ai fi acoperit/ zâmbetul meu/ ca o ieșire neblindată încă/ de mobilă rate certificate și prunci // după douăzeci de zile. ieșirea din text// după douăzeci de zile descopăr/ în sufragerie purtată de hula covorului/ o sticlă ambuteiată plutind./ o pescuiesc/ scot dopul și ce să vezi? Înăuntru o coală a patru/ și pe coală chiar textul de mai sus.măi să fie!/ diana are numai trei ani!/ că nu știe să citească e-n afara oiricărui dubiui/ de ce să fi expediat ea totuși tocmai aceasta/ și încotro?” (întâmplări cu creierul meu. Substituiri). Și, mai departe, în acest joc al substituirii dintre viață și text, dintre realitate și imaginație, strategie și inspirație, se tot adaugă secvențe și tușe într-un tablou cenușiu și rece. Și totuși, în pânza întunecată, ca o spărtură albastră în nori plumburii, o fereastră a amintirii luminează din trecut – un poem de dragoste de o suavitate discretă, în narativitatea lui programatic deromantizată: „am aflat c-ai ajuns în america/ iar cercelul tău de adolescentă/ e-n nisipul mării negre de șaisprezece ani// ai văzut inși scormonind// ore-n șir lângă stânci. În șaisprezece ani/ eu am mai fost la mare/ dar nu la năvodari// unde e cercelul tău. Frunze în piatra/ spartă ai văzut? Eu aud foșnetul/ iar cercelul tău/ îl văd căzând în noaptea aia/ lângă tabără lângă camping și pe tine/ te văd/ cum atingi asfaltul american cu un pantof întâi/ apoi cu celălalt și trântești/ portiera. Ai în gene/ holograme de amuzament/ dar și lacrimi: un bărbat/ scormonind în nisipuri/ la năvodari. Romania.” („cercelul de aur”).
Îtr-un fel, paradoxul poeziei lui George Geacăr e de a obține senzația firescului prin inducerea lui obstinată , prin cultivarea unui neorealism sui generis. E o poezie învecinată mereu cu proza faptelor și stărilor anodine, în aparență nelucrată, dar în realitate elaborată și trecută prin filtre succesive. Numai că aici filtrele au, ca și truda tenace, vizibilă, a poetului, menirea de a curăța nu de zgura realității, ci de sclipirile poeticității. În același mod, autorul se străduiește nu să facă textul curgător și armonios, ci să-i restituie caracterul inform. Avem și la el, ca pretutindeni în artă, o strategie, numai că una întoarsă. Ciclul de inedite din Zoom. gaura de vierme aduce câteva elemente nu atât noi, cât diferite, dar se înscrie în sfera aceleiași poetici. De altfel, nu întâmplător, doar la Cuprins autorul indică apartenența textelor la anumite cicluri, în paginile cărții ele alcătuind un tot. Elementele de noutate ar fi cele oarecum ludice sau ironice (dar de o ironie amară), din câteva texte rememorând, cu ceva din farmecul oralității soresciene din La lilieci, dar fără verva și umorul de-acolo, câteva scene și figuri din copilărie.Prin care poți sesiza, dacă ești atent, că bântuie aceeași himeră a scrisului…Mai găsim, de asemenea, câteva texte care trimit explicit la perioada comunistă, dintre acestea fiind de reținut mai ales cântecel voios de adult, cu ceva din radicalismul demitizant al unui Mihail Gălățanu sau al mai tânărului Stoian G. Bogdan, dar fără licențiozitățile aferente : "de ce să nu fi scris poezii patriotice dacă/ atâția scriau ?/ de ce să fi luat eu normalitatea anormal ?/ nu scriam poezii patriotice/ pentru că nu-mi iubeam patria.// patria tăiase pensia de veteran de război a tatălui meu/ patria luase terenul/ unde ai mei puneau porumb și grâu […]// tata găsea cu greu și pentru scurt timp un loc de muncă […]/ mama săpa câmpia zi-lumină la ceapeu […]/ patria m-a considerat tot timpul dușmanul ei personal/ patria a stat tot timpul cu urechea ciulită./ când eram copil tata discuta aprins cu prietenii lui/ despre partizanii din munți/ iar patria care tipărise pentru mine tânăra gardă/ înnebunea de necaz./ patria promitea elevilor premianți/ o cravată de pionier/ eu eram elev premiant dar nu m-au făcut pionier/ adultul de zece ani a simțit asta e/ are ceva cu mine/ patria ". Altminteri, aceeași imagine a cenușiului existenței, aceleași tușe accentuând imaginea sordidă al cartierului micro doișpe, fie și mângâiată de luminițe ironic-resemnate, aceeași metodică retezare a iluziilor unei eventuale salvări: „abia aștept să treacă ziua de astăzi/ abia aștept să vină ziua de mâine// de trei ze aduc acasă ardei capia/ ardei gras gogoșari/ de trei zile n-am mai scris în jurnal// am dat prin storcător zeci de kile de roșii/ micro doișpe sparge de miros de zacuscă// atâția ani mi-a stat mintea numai la ziua de mâine/ cum să-mi trăiesc clipa/ tocmai acum// poate gândesc ca o veveriță sau ca un raton/ dar zilele astea de sfârșit de vară vor trece// cine va ieși în decembrie pe balcon/ cu paharul de suc de roșii și vodcă?/ cine se va uita de la doi/ cum le bagă vântul cristale de gheață în ochi?/ cine va ronțăi castraveți? Veverița nu/ e un animal destul de simpatic?” (viața și opera).

ÎNTR-UN FEL, însă, antologia „Zoom. Gaura de vierme” încheie o etapă de creație, dar și un ciclu existențial aflat, ca să zicem așa, sub zodia normalității, fie ea și ternă ori dezesperantă. Este un soi de bornă, dincolo de care începe altceva. Și nu întâmplător, cartea se încheie cu un epilog, nemarcat ca atare, un poem conclusiv, preluat din sumarul celui de-al treilea volum (neantologat), căruia-i dă și titlul – eu. zise el. O mostră de stil sobru, despodobit, dar și o reflecție desolemnizată și discretă (amar-melancolică) asupra realității și, nu mai puțin, a ficțiunii, asupra vieții și asupra creației: „ăsta sunt eu iar în spatele meu e lacul bâlea. dar dacă aș vrea să revăd o/ imagine/ mi-ar plăcea una dintr-un orășel cum ar fi strehaia sau filiași [...]/ totuși în orășele oricât ar fi ele de neînsemnate/ e viață. în memorie mi s-a fixat un băiețel lângă blocul lui [...] el are alt film în cap și eu știu asta pentru că/ și eu m-am uitat la trenuri apărând și dispărând în depărtări/ și lăsându-mă singur în câmp tulburat de lumea care pâlpâie în mine/ undeva unde nu fusese nimic.”
Antologia aceasta fragmentară apare, însă, într-un moment de restriște existențială, o altă restriște decât cea fixată în tușă neagră pe pânzele neînrămate de până acum ale poetului. Un moment limită, ca să spunem așa, care ne pune pe amândoi într-o situație delicată: pe el de a scrie, de a-și exprima suferința și spaimele, de a opta, între tăcere și vorbire, pentru cea de-a doua, găsind, totuși, o soluție mai mult sau mai puțin estetică pentru ceva care sfidează, la urma urmei, esteticul; pe mine, de a comenta cu decență, dar și cu marele risc al al inoportunității și inadecvării atât ceea ce el trăiește, cât și ceea ce el exprimă. Totuși, iată că ne asumăm amândoi condiția și vorbim.
Pe scurt, în urmă cu aproape doi ani, poetul George Geacăr a aflat că suferă de o boală gravă, adesea neiertătoare, cu o denumire mai sofisticată în fișa de diagnostic și cu alta mai simplă în limbajul comun: leucemie. A urmat întregul calvar al spitalizării, al unui transplant medular de la sora care va muri, în urma unei operații de apendicită, la două luni de la actul ei izvărât dintr-un fratern devotament, tratamentul cu citostatice, o refacere lentă, teama recăderii și speranța salvării. Și, mai ales, consemnarea acestui calvar într-un fel de jurnal liric. N-am idee dacă textele chiar sunt niște file de jurnal, tind să cred că ele doar au acest aspect, fiind redactate ulterior, în perioada prelungitei (și încă neterminatei) convalescențe. Cartea a apărut, însă, de curând la Casa de pariuri literare și se intitulează „foarte, foarte aproape” **
George Geacăr ne transportă aici într-un infern al suferinței organice și sufletești, al bolii și al morții care te fac să înțelegi prețul vieții. Fie și al celei sordide, fixată pe pânzele anterioare ale poetului. Este cartea unui om deopotrivă puternic și slab. Este, totodată, mesajul cuiva încarcerat în universul bolii și al morții, către cei care trăiesc fără să știe că acesta e un privilegiu. Nu e chiar un mesaj „d'outre tombe”, dar e ca și când ar fi. O carte a iadului, dar și a ieșirii din iad. Sau măcar a speranței. A face observații de ordin stilistic este aproape inadecvat, a analiza ce și cum ar putea să pară de-a dreptul cinic. Și totuși, trebuie precizat că Geacăr rămâne și aici același poet care sucește deopotrivă gâtul retoricii înalte și al metafizicii. Dar care nu mai e nevoit să înnegrească tabloul, pentru că el e deja negru. Ne conduce într-un infern fizic și ne lasă să-l întrezărim pe cel sufletesc, dar reduce la maximum atât detaliile, cât și comentariul. Sugerându-ne că trebuie să facem, citind și mai ales interpretând, cam același lucru. Mi se par, oricum, foarte adecvate cele câteva fraze ale mai tânărului poet Dan Sociu, care însoțesc cartea: „E poate ciudat să spun despre o carte ca asta că e o plăcere, dar e o plăcere. E cu boala și da, e cu moartea, și nu-ți vine s-o citești pînă când începi s-o citești și încep să te prindă sarcasmele, luciditatea, melancolia tăioasă, simțul luptei și profesionismul poetului; iadul organelor i-a ascuțit lui Geacăr instinctele și toată energia i s-a strîns în minte ca un pumn care lovește, și nu numai să se apere, ci să și atace.
Din fericire, cartea e nu numai iad, e și revenirea printre cei vii; doar că ei n-au nicio idee de ce înseamnă să trăiești”.
În ce mă privește, aș face o apropiere de poezia lui Marin Sorescu provocată de o experianță limită asemănătoare (soldată, din nefericire, cu un deznodământ fatal), și mai ales de cunoscuta Scară la cer: „Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan./ Exact deasupra patului meu. // În fiecare zi observ / Cum se lasă tot mai jos. / Mi se trimite și/ Scara la cer - zic,// Mi se aruncă de sus. // Deși am slăbit îngrozitor de mult/ Sunt doar fantoma celui ce am fost / Mă gândesc că trupul meu/ Este totuși prea greu/ Pentru scara asta delicată.// - Suflete, ia-o tu înainte./ Pâș! Pâș!”. Cu observația că George Geacăr, înzestrat cu o luciditate obstinată și fidel, chiar și în condițiile date, programului său depoetizant, procedează la extirparea metodică sau măcar la subminarea oricărei adieri metafizice: „vreau din toată inima să mă împrietenesc/ cu el./ închid ochii și văd o lumină albă.//eu nu știu să mă rog nu cunosc/ nici măcar un cuvânt. dar dacă ești/ la spital de trei luni/ de patru luni/ de cinci luni./ așa stau față în față cu lumina aia/ strălucitoare. nu-mi dau seama/ dacă primește mesajul meu.// și ce are de gând” (lumina). Petele de lumină sunt rare, poetul (omul? bolnavul?) așterne pe hârtie imagini crude, deprimante, cu o răceală aproape clinică, specifică și mai vechilor lui notații, înscrise, nu o dată, în sfera sarcasticului, dar dusă acum la perfecțiune prin exercițiul zilnic al suferinței într-un loc de trecere din care, cum ar fi zis același Sorescu, se desprind două drumuri. Avem, aici, totuși, poezie, e în notație intenționalitate lirică, textele nu sunt simple consemnări ale suferinței ci, dincolo de orice, mesaje estetice. Oricum, dacă suntem atenți, distingem, ca în textul următor, oricât ar fi el de neîndurător și de lipsit de transcendență, strategia construcției și dozarea efectelor: „domnule/ eu m-aș fi făcut securist/ dar nu m-au chemat. era foarte bine să fii/ securist. nu văd niciun rost agitației de acum./ o mână spală pe alta/ nu? aveai posibilitatea să faci bine la oameni./ nu e la fel peste tot? și// dacă n-am fost la ei mă va ajuta să nu mor/ mă va felicita cineva?// ** // domnul d. a lăsat o/ cutie de brânză topită iaurturi și/ o ciorbă de perișoare – presupun – într-un plastic. noi ne-am tras/ pachetele din frigider / ceva mai departe de pachetele lui. ale lui au rămas/ într-un colț singure pe raftul de jos. Noi/ nu vorbim despre asta. domnul d. a fost șters/ din conversații. nu ne mai poate spune nimic și oricum/ ceea ce știe el noi nu vrem să știm docamdată.// așa am văzut că se procedează. patul rămas gol va fi ocupat” (moartea d-lui d.). În același stil (horribile dictu, dar e, totuși, vorba și despre un stil aici, iar autorul acestor texte își asumă asta!) textele acumulează imagini ale suferinței, ale singurătății, ale mizeriei organice, ne familiarizează cu denumirile bolilor, medicamentelor și efectelor medicației, evocă procedurile de tratament, umilința, dar și speranța, niciodată limpede, o pâlpâire vagă, venind mai curând dinspre trecut decât dinspre viitor. Toate acestea sfrșind într-o ultimă întrebare, ce ascunde, în fond, și rațiunea așternerii pe hârtie a frazelor ce iau forma versului: „poezia modifică starea lucrurilor și le oprește mișcarea/ un timp.// un text bun bine scris înseamnă că deja lumea nu mai e cum/ a fost.// și c. v. bănescu: păi să verificăm/ să citesc un poem!// riști prea mult./ și n-a mai citit.// iar d-l d. de lângă mine la salonul 101 fundeni/ care mă vede citind: eh/ dacă poezia ar opri moartea!/ ne-am trata și noi cu ce e mai bun./ cu shakespeare./ dar asta e: o oprește?”.
Într-un fel, da!
______________________________
* George Geacăr, zoom. gaura de vierme, poezie, Casa de pariuri literare, București, 2013, 84 pag.
** George Geacăr, foarte, foarte aproape, Casa de pariuri literare, București, 2014, 72 pag.