Când vine vorba de modul de a citi o carte, am împărtășit dintotdeauna teoria lui Borges, care într-un interview acordat către sfârșitul vieții spunea: ”În ce mă privește declar că sunt un cititor hedonist. Am citit cărțile pentru emoția estetică ce mi-o produc și am lăsat pentru mai târziu comentariile și studiile. (...)”, precum și pe cea (a lui Cioran dacă nu mă înșel), potrivit căreia atunci când abordezi o carte care ți se pare inaccesibilă, trebuie pur și simplu să treci peste ceea ce nu înțelegi, până când dai peste un fragment care te face să simți ceva.
Pe de altă parte nu am pus niciodată la îndoială binefacerile studiului sistematic, consecvent, eventual sub supraveghere autorizată, al unei discipline sau alteia, în formarea unui anume mod de gândire și a unei perspective mai clare a individului asupra lumii și a vieții. Rigorile spiritului academic au fără îndoială rolul lor în drumul pe care apucă orice individ interesat să înțeleagă cu adevărat ce se întâmplă cu el și cu lumea în care trăiește. Mai ales la începutul drumului.
Nu pot însă să nu observ că de fiecare dată când acest spirit academic este administrat (însușit) în doze excesive, când tinde (i se permite) să înlocuiască gândirea liberă și chiar bunul simț, rezultatele sunt imprevizibile. Și este foarte trist să vezi cum oameni cu dotări intelectuale și cunoștințe excepționale, preferă să se închidă în cutii sau să se zidească precum Ana lui Manole în tot felul de teorii și dogme, uitând cu desăvârșire scopul inițial pentru care plecaseră la drum. (”Unde este cunoașterea pe care am pierdut-o informându-ne”, se întreabă undeva Eliot).
Am avut prilejul nu de mult să port un interesant dialog pe teme literare cu un poet și dramaturg extrem de talentat, care (întâmplător sau nu) era și preot. Eram amândoi membri ai unei comunități literare virtuale și nimic din ce citisem din el și nici din ceea ce îmi spunea direct în comentarii nu aducea nici măcar de departe a habotnicie sau dogmatism, totul se axa pe trăirile sale personale, cu o mulțime de observații de bun simț, puse în operă cu un simț artistic remarcabil. La un moment dat însă, Paul (așa se numește preotul meu scriitor) a făcut următoarea remarcă:

”Între un filozof și un preot nu poate exista dialog fiindcă, pe de o parte, filozoful se consideră un mic dumnezeu, în timp ce teologul se consideră doar (sublinierea mea) un intermediar între om și Dumnezeu”.

Așa cum mi se întâmplă ori de câte ori mă aflu în fața unei afirmații atât de categorice și insinuante în același timp, mai întâi m-am fâstâcit total . Apoi am răspuns la fel de categoric, - reușind, fără intenție desigur, să blochez total și definitiv dialogul.
I-am spus în primul rând că, din câte citisem până atunci (și până acum) mi se pare că filozoful nu se consideră doar pe el însuși un mic dumnezeu ci că crede cu tărie în nucleul de divinitate care zace mai mult sau mai puțin adormit în fiecare individ și că acest nucleu (în sanskrită Hiranya Gharba) trebuie trezit la viață și nu anesteziat și mai tare cu incantații nazale și fum de tămâie așa cum se procedează în buna noastră tradiție ortodoxă. În plus, pentru că în modul meu hedonist de a citi dădusem recent peste un fragment de upanișadă care îl contrazicea în totalitate, i l-am redat fără să mă gândesc la consecințe:

”... Iar cel ce meditează la zeitate ca fiind altcineva - Alta e ea și altul sunt eu - acela nu știe. El este pentru zei întocmai ca o vită. Într-adevăr, așa cum omului îi sunt de folos multe vite, la fel zeilor le este de folos fiecare om în parte. Și dacă ți se ia o singură vită, tot este neplăcut, dar mai multe! De aceea, zeilor nu le place ca oamenii să știe aceasta” (Brhadaranyaka Upanișad, din volumul ”Cele mai vechi Upanișade”, Editura Științifică 1993, traducere din limba sanskrită de Radu Bercea)

Rezultatul a fost că Paul s-a retras definitiv din discuție iar eu am pierdut un posibil prieten.

Șerban Georgescu


(material publicat în Dilema Veche din 3 aprilie 2014)