Într-un admirabil efort de a așeza în limite rezonabile nebunia lumii contemporane și de a identifica metode de supraviețuire pentru cei care țin la sănătatea lor mentală și sufletească în tot acest talmeș balmeș, Horia Roman Patapievici face, printre altele, o concisă și foarte interesantă recapitulare a istoriei cunoașterii, prezentată sub forma unei roți, în cartea sa ”7 conferințe despre situația de fapt”, (Editura Humanitas, 2004).
El ne întreabă: ”Vedeți în fața ochilor figura unei roți, cu butucul, cu spițele ei și cu obezile în care spițele sunt montate?” (butucul este Filozofia, spițele sunt Științele iar obezile sunt cunoștințele noastre - după cum rezultă din argumentația anterioară). ”Ei bine aceasta este imaginea întregii noastre cunoașteri...”conchide și explică: ”Există un timp, la originea dezvoltării specializate a oricăror discipline autonome, în care disciplinele coexistă într-o DEVÃLMÃȘIE FERTILÃ (sublinierea mea), în cadrul unei discipline - matrice” și ” (...) istoric vorbind, dacă am putea contempla cu ochii minții totalitatea operelor lui Aristotel, am vedea fizică, matematică, teologie, biologie, anatomie, astronomie...” etc. (op cit, pag 173 si 178)

Ceea ce mi se pare alarmant la această argumentație este faptul că autorul nu pare deloc preocupat de faptul evident că fizica, matematica, teologia, toate științele sunt, în sine, niște invenții omenești și nu niște descoperiri! Niște instrumente închipuite la un moment dat, în anumite împrejurări, de anumiți oameni (nu neapărat interesați de filozofie) pentru a cunoaște mai bine lucrarea divină (- și trebuie să o numesc așa pentru că nu-i cunosc cauza primordială -) care este lumea pe care vrem să o cunoaștem. Putem descoperi America (un pământ necunoscut, dar care exista în prealabil), putem descoperi meduzele cubice, putem descoperi peștele cu gușă de pelican, putem descoperi fazanul tenebros sau molia Tuta Absoluta - dar nu putem și nu am fi putut ”descoperi” fizica sau matematica, - pentru simplul fapt că acestea nu existau în prealabil. Nici în devălmășie și nici separat! Ele au fost inventate de mintea omenească. Sigur că, odată inventate, ele duc inevitabil la anumite descoperiri, unele minunate, dar secundare și din care, în orice caz, cauza inițială și explicația ei lipsesc cu aceeași desăvârșire cu care lipseau atunci când am plecat să le căutăm. (Și asta nu în ultimul rând pentru că, între timp, scopul principal al tuturor acestor științe a devenit sporirea fără limite a confortului tehnic al omului și nu a celui spiritual, intelectual etc, așa cum își propusese inițial filozofia pură).
Noi, cititorii de azi, nu putem ”vedea”, așa cum se exprimă domnul Patapievici, în filozofia lui Aristotel, matematică, fizică, etc DECÂT pentru că toate aceste discipline ne-au fost administrate (în mod sistematic, instituțional) de-a lungul întregii educații, ca unice modalități de abordare a cunoșterii și nu pentru că le-am intui în mod spontan.
Dacă trebuie însă neapărat să credem că științele sunt spițele roții în care filozofia este butucul, că așadar ele ar fi fost născute din filozofie, nu putem decât să observăm că avem de-a face cu niște progenituri dismorfice, care în zilele noastre, adică la maturitate, lezează grav însăși ideea de umanitate, așa cum de altfel, însuși autorul observă către finalul expunerii sale atunci când spune:

”Dar atenție! Lumea cu care noi ne sincronizăm astăzi lasă un spațiu de existență din ce în ce mai anemic culturii generale. Cultura reglată pe piața banilor și a rentabilității-marfă are cultul specializării și disprețul față de umanismul tradițional”
și mai ales:
”Sub pretextul profesionalizării, tehnicizarea și spiritul mărginit al specializării evacuează dintre întrebările care ne privesc pe toți pe toate acelea care nu pot fi convertite la formele specializate de cunoaștere. În programele de învățământ Homer e confiscat de la învățământul general și livrat doar filologilor clasici, Dante e lăsat doar în seama italieniștilor, geometria doar în seama geometrilor etc”.

Sunt oare toate aceste progenituri deviante, toate aceste femei cu barbă care se autodivinizează autodevorându-se, descendenții direcți ai filozofiei, ai filozofiei pure, așa cum o vedea Platon sau Aristotel? Greu de crezut. Ceea ce este mai degrabă de crezut este că gândirea occidentală modernă (să o numim academică?) este mult prea preocupată de ea însăși și de acel neverosimil și nerușinat ”Dumnezeu a murit” pentru a lua în mod serios notă de rezultatele uluitoare pe care alte moduri de a gândi (de exemplu egiptean - din care filozofii greci au avut cu prisosință ce învăța -, precolumbian, oriental, etc) le obținuseră cu instrumente și principii de lucru total diferite, pierdute însă în zilele noastre în vacarmul de nedescris al mașinăriilor create de geniul occidental atoateștiutor.

Statutul, poziția minoră pe care o ocupă filozofia în lumea contemporană se datorează (cel puțin parțial) EXCESULUI de bun simț al celor care o slujesc cu bună credință. Filozofia are nevoie de un tip ca Wagner. Trebuie spus tranșant, repetitiv, cu acea grosolănie a lui Wagner despre care vorbește Thomas Mann, că ceea ce înțelege civilizația occidentală prin Știință și cunoaștere științifică, argumente științifice etc nu a dus nu duce și nu va duce niciodată decât la obnubilarea și anihilarea spirituală și morală a individului și a umplut, umple și va umple la nesfârșit academiile și universitățile cu sclerozați frustrați.