Noi oameni am fost învățați că rostul nostru pămîntean nu e altul decît să ne ispășim osânda pentru greșeala strămoșilor noștri, Adam și Eva, în urma căreia din ființe cerești nemuritoare am devenit niște bieți pământeni păcătoți, neștiutori și trecători. În căutarea identității adevărate, viața ne e continuu zbucium între iluzia lumii de aici și adevărata existență de dincolo; nu ne puteam recupera demnitatea pierdută decât prin mântuire, aceasta însemnând respectarea întocmai a legii divine, exprimate sintetic în cele zece porunci. Cei care reușim obțineam iertarea și reintegrarea în comunitatea cerească, unde domnește fericirea și viața veșnică.
Cum păcătoșenia ajunsese atât de mare pe pământ, încât oferta divină nu prea mai avea succes, zeul l-a trimis pe Iisus să-și asume el păcatul noastru biblic și să ne obțină iertarea, prin jertfa sa aducându-ne un soi de amnistie generală, o împăcare cu divinitatea. Am fost grațiați, vechea osândă fiindu-ne ștearsă, însă am rămas pe mai departe cu condiția de pământeni muritori. Ne naștem în continuare, dar nu prea mai știm de ce pentru că nu mai avem nimic de ispășit. Asta dacă zeul nu ne consideră vinovați pe toți de cumplita crimă săvârșită de către rabini asupra Fiului! Dacă vrem să ajungem în rai trebuie să-l urmăm pe Cristos, - deci necreștinii nu au nicio șansă - să-l iubim pe Tatăl și să ne iubim între noi. Asta înseamnă că rostul nostru pământean a rămas cam același: să credem, să trăim în curățenie sufletească și să ne iubim. Asta ne face să ne întrebăm dacă atotputernica noastră divinitate are nevoie doar de docilitatea și adorația fiilor săi ori mai are și un alt plan, încă neanunțat. pentru ei. Dacă vrea să refacă vechea Împărăție comună a Cerului și Pământului, poate că suntem lăsați aici în continuare să evoluăm intelectual și să ne purificăm moral până atingem nivelul de sfințenie, ce ne-ar permite să redevenim cu toții, dacă vom mai încăpea, cetățeni de drept și ai Cerului.
Calea propusă pentru aceasta ar fi iubirea sub cele trei forme ale ei – față de sine, față de zeu și față de aproapele nostru. Numai că în cele două milenii de creștinism, în fiecare dintre variante, ea a provocat niște dureroase malformații. Iubirea pentru sine a exacerbat instinctul de autoconservare până la egoismul cel mai feroce de a avea tu totul, de a fi “celmai” și mai presus decât toți ceilalți. Adorația față de zeu a presupus negarea, respingerea și războirea cu oricare alte zeități (“să nu ai alt Dumnezeu!”), născând fanatismul cruciadelor, conquistelor și inchiziției cu celebrele vânători de vrăjitoare, precum și nesfârșite excomunicări și anatemizări. Iubirea pentru aproapele a degenerat, ajungând fermentul a ceea ce numim revoluția sexuală, s-a pervertit în homosexualitate, pedofilie, prostituție ce au subminat grav sfânta instituție a căsătoriei prin celibat, contracepție, avort, abandonul copiilor - rezervor pentru piața traficului de carne vie. Probabil zeul prevăzuse aceste noi monstruozități cînd a anunțat trimiterea unui alt Mesia!
De-a lungul timpului religiile s-au înlocuit unele pe altele, oamenii au continuat să păcătuiască, sfinții s-au înmulțit de nu mai încap în calendare, au apărut și au pierit regate și împărății, singura noastră certitudine rămânând moartea. În fața ei nu avem decât două perspective: prima, să decretăm că totul e deșertăciune și astfel fiecare clipă, devenită atât de prețioasă, merită trăită ca și când ar fi ultima și să ne “salvăm” în hedonism; cealaltă, să ne amăgim cu speranța vieții de apoi și să ne exilăm în ascetism, stoicism și bigotism. Avem de ales între libertatea fără margini și autocenzura extremă. Cel care vine să pună ordine în acest haos e destinul; ne e scris în stele, încrustat în palmă, ori rostit la naștere de către ursitoare. Fiecare ne diferențiem pentru că venim pe lume cu o anumită zestre sau mai corect zis un “echipament”, dar și cu o misiune. Prin exercițiu și experiență, acest dat originar ni-l dezvoltăm și-l îmbogățim, marea problemă fiind aceea că nu ne cunoaștem misia și toată viața bâjbâim, făptuim bune și rele în speranța că ne vom împlini, așa pe încercate și nimerite, menirea. Asta e problema norocului și ghinionului. Cei care reușesc se consideră împliniți și se vor bucura de favorurile cerului. Ceilalți, cărora nu le-a surâs șansa, se vor bucura de ospitalitatea iadului. Viața noastră e ghidată de „ce ți-e scris în frunte ți-e pus!” și „cum îți așterni așa dormi!”. Numai că până acum încă nu am învățat să ne citim înscrisul și drept urmare, neștiind cum să ne așternem, trăim chinuiți de insomnia morții.
Abia de aici începe discuția despre condiția umană și rostul nostru pe pământ. E clar că zeul nu ne-a creat într-un moment de relaxare, nu suntem niște simple jucării pentru propria sa distracție, ci facem parte, suntem integrați într-un plan universal, unde avem prestabilit un rol bine determinat, care rămâne însă o mare taină. Această neputință organică face ca omul să fie o existență tragică. În actualul stadiu, ca specie, suntem încă mici, în creștere și spre a ne putea îndeplini rostul pentru care am fost creați trebuie, mai întâi, să evoluăm până la înțelegerea menirii noastre; abia atunci când vom atinge maturitatea vom deveni utili pentru împlinirea a ceea ce urmează de făcut.
Avem însă de recuperat marele decalaj al căderii în păcat. Prin pronia cerească, suntem singurele entități ale creației zidite din pământ și suflarea divină, după chipul și asemănarea Tatălui. Toate celelalte sunt create din voință divină prin logos. Să înseamne oare asta că în intenția zeului era să devenim fii ai Lui? Dacă e adevărat, atunci strămoșii noștri biblici, trăind în raiul ceresc, nu aveau altceva de făcut decât să lucreze asupra lor și să se desăvârșească prin sfințenie. Urmînd să devină asemenea Tatălui, în această autoconstrucție împlinindu-se pentru continuarea operei Lui creatoare, ei își exersau și dezvoltau arta și puterile viitorului demiurg. Nu erau însă niște condamnați la această devenire, aveau și libertatea de a alege calea interzisă prin mușcarea fructului oprit. Alegând-o pe aceasta săvârșesc păcatul biblic, în urma căruia își pierd nemurirea și puterea harului de a lucra asupra sieși spre a se îndumnezei. Singura șansă a supraviețuirii era să se procreeze și să se nemurească, generic, prin nașterea unor generații succesive; Vechiul Testament descrie odiseea ființei umane ce se zbate spre a ieși din vâltoarea păcatului. Pentru recuperarea omului, zeul îi trimite drept barcă de salvare pe Iisus. Ca om și zeu El reprezintă modelul la care ar fi ajuns Adam dacă nu săvârșea erezia. Biserica lui Cristos, care are forma unei corăbii în care se pot îmbarca toți cei care îl vor urma, reprezintă o nouă spiritualitate, bazată pe iubire. Ea ne e far pentru ieșirea din rătăcire prin regăsirea vechiului drum pierdut și întoarcerea în rai. Fiind încă adânc decăzuți în prăpastia păcatului, comparativ cu momentul erezii, când eram nemuritori, Iisus nu îi poate anula omului moartea; dar murind și înviind ca om îi arată că ea nu este ceea ce crede el - o înspăimântătoare fatalitate și că poate fi învinsă. Celor care, alegând calea iubirii, urcă în barca sa le dăruiește harul de a putea lucra din nou asupra sieși și înălțându-se pas cu pas pe scările mântuirii pot să redevină ceea ce era odinioară, la începuturi, strămoșul Adam, spre a fi reluat tainicul travaliu al Facerii.
Prin înălțarea la Tatăl a trupului pământean al Fiului, procesul efectiv al reunificării cerului cu pământul a început deja. Dacă în prima venire Mesia a adus harul mântuirii, la a doua venire El va fi judecător. Cei care au reușit să urce muntele speranței vor fi trecuți de-a dreapta Sa și se vor reîntoarce în rai, reluând procesul sfințirii întru desăvărșire în cadrul căruia vor participa la planul divin de a crea “ceruri noi și pământuri noi”. Cei care au continuat să se bălăcească în mocirla păcatului, fiind trecuți la stânga vor ajunge pentru totdeauna în iad. În forma sa actuală creștinismul e o poveste a transubstanțierii, în desfășurare prin noi oamenii - nevoiți să ne complacem în optimismul că ceea ce, deocamdată, nu știm e o taină din care ne hrănim zi de zi, croindu-ne drum spre adâncurile sale. Dacă Biserica suntem noi, oamenii și ea reprezintă trupul, iar Cristos îi e capul, logica noastră imperfectă ne lasă să credem că suntem „cărămizile” din care e zidit trupul pământean al Fiului. Dar cum el s-a înălțat deja la cer, cu trup cu tot…
Multe sunt dilemele actuale privind condiția umană, aflarea rostului nostru pământean presupune ca fiecare să învățăm și să ne exersăm creativitatea și abilitățile până când întreaga umanitate vom forma împreună o echipă închegată pentru îndeplinirea tainicei misiunii divine. Evoluăm încă pe grupuri separate etnic, rasial, religios, cultural pentru că exersăm deprinderi specifice, care se vor coagula sub forma diviziunii responsabilităților în viitoarea mare operă a umanității. Pentru a putea atinge acel stadiu avem nevoie de mai multe reîntrupări. Ceea ce numim moarte e poate doar un examen parțial, după care mergem în lumea cealaltă, devenită accesibilă, spre a ne verifica nivelul și înscrie nota primită în cartea vieții, dar și pentru a lua cu noi programa și materialul didactic necesar evoluției în reîntruparea următoare.
Corpul nostru spiritual ar putea avea forma unei holograme ce întruchipează totalitatea gândurilor, vorbelor și faptelor bune și rele; el va reflecta prin culorile roșu, albastru către alb progresul fiecăruia pe calea desăvârșirii întru înțelepciune și virtute. Rapiditatea revenirii din atemporalitate, printr-o nouă reîntrupare, depinde și de intensitatea iubirii prin care, în viața anterioară, ți-ai procreat urmași care la rându-le, în cadrul actului împerecherii, să te aducă înapoi. Prin această succesiune de spiriatulizări și întrupări devenim mai conștienți de menirea noastră, ne înscriem mai corect pe calea destinului și greșind ori păcătuind din ce în ce mai puțin grav ne apropiem, la scară planetară, de momentul mântuirii personale, dar și ca specie.
Devenim astfel tot mai evoluați spiritual și moral, penetrând pas cu pas corola de lumini a misterului și mai apți pentru împlinirea planului divin. Libertatea nu va mai însemna evadare din destin, ci înțelegerea că suntem parte - molecule prin trup și demiurgi prin spirit ori diferențiale divine, cum inspirat ne-a numit filosoful - în tainica lucrare a Marelui Anonim. Poate că tocmai prin noi acesta se dezvăluie în cadrul unei fenomenologii a autocunoașterii și conștientizării de sine într-o trinitară ipostaziere simultană ca obiect al cunoașterii, subiect cunoscător și însăși cunoaștere. Moartea încă ne mai sperie, dar pe măsură ce evoluăm ne înspăimântă tot mai puțin și vom ajunge să o acceptăm ca pe un moment firesc, o vacanță ce se repetă în existența și devenirea noastră pământeană.
Să ne imaginăm un pumn de semințe aduse din univers de vântul cosmic pe Terra. Pământul ar fi uterul în care aceste semințe (ovule) ar fi fecundate de razele solare (spermatozoizi), proces care a durat milenii și în urma căruia s-a ajuns la ceea ce suntem noi astăzi. Având în vedere vârsta de milioane de ani a Pământului, unii se încumetă să riște, afirmând că suntem cam a șaptea generație. Fiecare dintre cele anterioare s-a născut, a evoluat și a roit către o altă planetă a sistemului solar și de acolo mai departe în nesfârșita călătorie prin cosmos. Se consideră că acest ciclu de “eclozare umană terană” pentru o serie ar dura cam 26000 - 30000 de ani! Cel anterior s-a încheiat prin plecarea atlanților, care nu au pierit așa cum se crede, ci își continuă evoluția sub altă înfățișare pe o planetă mai avansată a sistemului nostru solar. Cei de azi suntem “fiii potopului”, mitul lui Noe nefăcând altceva decât povestea venirea noastră pe Terra!
“Semințele” din care am “răsărit” aici sunt la rându-le niște entități care au navigat milioane de ani, suferind transformări ce le-au adus în stadiul de la care evoluția a îmbrăcat înfățișarea noastră. Originea lor e însăși Ființa care iese din sine (Neantul), se fenomenalizează, dezvăluind lumea într-un travaliu autocunoscător pe calea întoarcerii către sine. În faza sa pământeană, această autodezvăluire germinativă are înfățișare umană; pentru că omul, în reproducerea sa generație de generație, e chipul sub care Dumnezeu se autodezvăluie am denumit această fenomenalizare a divinului antropoteizare. Ea reprezintă secvența terrană a Ființei transfenomenale în cadrul procesului simultan de antropotizare a zeului și de teizare (zeificare) a omului. Suntem, deci, înfățișare a divinului îmbrăcat în haina pământeană și manifestările noastre, bune sau rele, exprimă starea zeului de a fi (trăi) temporar în efemeritatea trupului carnal! Inteligența, memoria și voința sunt esențele cu care am poposit aici și prin ele ne naștem, învățăm (autodescoperim), făptuim, procreăm, murim și ne reîntoarcem printr-o succesiune de reîntrupări, iar apoi plecăm în grup (roim). Inteligența este scânteia noastră de divinitate (spiritul) care conține în sine focul. Prin cunoaștere ea se păstrează nestinsă, se mărește, se face flacără, tinzând să redevină focul sacru. Așa cum ne este soarta înscrisă în palmă, memoria e harta drumului de urmat spre casă (divinitatea) pe calea antropoteizării. Voința e imboldul intern, potența formativă a autodezvăluirii aici a Sinelui, sub forma autocunoașterii noastre germinative. Exprimat în termini fizici, inteligența e materia insensibilă din care construim (lumea ideilor), memoria este arhetipul informațional, modelul conform căruia raționăm (zidim), iar voința e energia ce pune în mișcare întregul mecanism (elanul vital).
Prin aceste trei daturi esențiale relaționăm cu sinele (interiorizare) în sinteza ce se cheamă conștință de sine, autopercepție și cu ceilalți (exteriorizare) din lumea vizibilului și invizibilului în cadrul unei structuri de interdependențe – conștința colectivă, socială (accepție comună a ceva - mentalitate). Primordială pentru ceea ce numim “a trăi” e interacțiunea noastră ca indivizi și ca grup cu pământul și soarele. Ne hrănim din ele sau altfel spus ne confecționăm haina trupească pe care o înlocuim cu alta la fiecare șapte ani. Într-o viață pământeană schimbăm cam zece – cincisprezece costume și fiecare dintre acestea e o modalitate a interacționării planetei cu spațiul înconjurător –astrul și celelalte planete. Când rupem și ultimul combinezon ne corporalizăm spiritual (invizibil), devenim idée liberă, ce se înalță și intră în contact, se conectează pentru o vreme la infinitatea de forme idei ce compun cerul - spațiile aparent libere, spirituale și deci invizibile dintre lumi (corporalizări fizice, vizibile). Prin noi Pământul se face cunoscut și se manifestă (schimbă informații); în lipsa costumelor noastre (trupuri) el ar fi o existență în sine. Succesiunea de reîntrupări e modalitatea de aducere din lumea ideilor (corporalizărilor spirituale) a cunoașterii adevărate, dar la rându-ne, prin intermediul gândirii, suntem și noi producători de idei prin care planeta contribuie la fenomenologia universală a autocunoașterii. Să ne imaginăm că am putea fi neuronii prin care Terra, o ființă superioară omului, gândește. Poate că la sfârșitul ciclului nostru evolutiv ca specie, când roim, haina ultimă (totalitatea făptuirilor) – cultură și civilizație - pe care o lăsăm aici e tocmai forma cea mai evoluată a creierului planetar! Totodată pământul e laboratorul în care ne desăvârșim identitățile în cadrul unui proces rezonatoriu, prin care ne armonizăm diferențele, la capătul căruia ne unificăm într-o conștiință colectivă ce ne permite comunicarea nonverbală (spiritualizare).
Deocamdată mai suntem în stadiul în care ne luptăm și ne ucidem, de mii și mii de ani, între noi să stăpânim un petic cât mai mare din planeta asta ce, cu mare greutate, abia abia de ne mai suportă. În ecosistemul ei, fiecare mineral, fiecare specie vegetală ori animală are un rost – acela de a ne fi utile nouă, ființelor superioare, întocmai cum e scris în Biblie. Prin acel mit al facerii ni s-a gravat în genă că rostul omului e “să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul”. Asta ne-a indus imensul orgoliu de beneficiari de drept, legitimi a tot ceea ce ne-a dăruit divinitatea și, în loc să ne ocupăm de armonizarea vieții pe planetă și corectarea disfuncțiilor și dezechilibrelor prin mecanisme de raționalizare, nu am avut preocupare mai mare decît să ne fabricăm arme, să ne inventăm organizări, strategii cît mai eficiente pentru a ieși învingători în această încăierare generalizată pentru acapararea unei hălci cît mai mari din pomana zeiască. Deși era loc destul pentru toți pe planetă, verdeață, soare, apă limpede, aer curat, abundență și am fi putut conviețui frățește, în bună pace am numit acest fratricid luptă pentru existență. Suntem singura specie care am evoluat în asemenea hal, dacă asta se cheamă evoluție, încât am ajuns să ne ucidem unii pe alții nu din necesitate (autoapărare) ori porniri animalice instinctuale, ci din considerente raționale în numele unor argumente absurd, ce ascund în ultimă instanță dorința de a deveni stăpâni până și peste semenii noștri; imboldul divin de atotstăpânitori face din nevolnica noastră făptură niște criminali. Am deturnat sensul cunoașterii și am făcut din ea armă a sinuciderii științifice în masă, a degradării mediului existențial și a distrugerii mediului și planetei. Ne-a orbit în asemenea măsură statutul ăsta de stăpîni că am uitat să mai fim frați și am început să ne separăm prin granițe, să ne ascundem unii de alții în cetăți, state, regate, împărății, națiuni, rase, religii, culturi și să pârjolim pământul cu armate, arme tot mai sofisticate, războaie, revoluții, boli, crize de tot felul, cataclisme geo-climaterice și ce-o mai urma. Mare parte dintre acestea sunt izbucniri violente ale personalității individuale și colective, descărcări, puseuri incontrolabile ale voinței!
Când conștiința zeității noastre scânteiază în memoria ancestrală se produce o scurcircuitare a acestei inimaginabile forțe interioare, ce întunecă mintea și anesteziază inima, izbucnind asemenea unui vulcan care distruge în jur și în tentația de a se autoafirma se substituie raționalului, născând din propria magmă malformații care de care mai hidoase, dar și genialități decantate în veritabile capodopere. Omul, în loc să se desăvârșească pe calea devenirii întru divinitate, explodează, iese din sine, inconștientul său îl autoproclamă zeu. Sunt pline ospiciile și istoria de împărați, papi și sfinți care și-au arogat această superdemnitate! Expresia “frica de Dumnezeu” nu are nimic cu teama față de Creator fiindcă acesta, fiind însăși iubirea nu poate pedepsi și logic sancțiunea ar însemna o limitare a liberului arbitru. Ea se traduce mai degrabă prin formula: “Ferește-mă, Doamne de nebunia de a mă considera zeu!“. Simptomatologia ei înseamnă a se manifesta distructiv, asemenea unui demon al răului, împotriva sa, a semenilor și a creației în general. Toate nenorocirile și cataclismele au fost manifestări iraționale, accidentale ale unor voințe care au în spatele lor o spiritualitate! Există persoane care, cu puterea minții (de la minte la minte), pot influența fenomene naturale – cazul solomonarilor ce pot împrăștia ori aduna norii, dar mai ales experimentele făcute pe baza teoriilor românului Nikola Tesla.
Ne spunem oameni de la AUM, care e mantra supremă, numele Unicului ; suntem El, un macrocosmos în microcosmos! Și dacă El este Ființa, noi întruchipăm modalitatea prin care ea se dezvăluie, se autocunoaște și crează din sine aici pe pământ.
Fiecare e cosmosul (ordinea), înglobează întreaga materie, energie și informație, adică Totul și pentru a-l investiga nu are de făcut decât ce spunea Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Pentru aceasta călătorim în noi cei pământeni și nepământeni și ne recunoaștem fiecare fațetă și dimensiune, această călătorie infinită fiind însăși Existența. În fiecare moment ne cunoaștem ceva din infinitul care suntem cu mijloacele locului și timpului în care ne aflăm. Ceea ce numim Viață nu e decât un popas într-o anume spațio-temporalitate. De pildă, ca terrani suntem limitați la dimensiunile și fizionomia planetei. Percepem culorile numai în spectrul rogvaiv, infinitul infraroșu și cel ultraviolet nefiindu-ne accesibile în această structură. Pentru a cunoaște Totul, abandonăm aici secvența noastră terrană și ne continuam călătoria, îmbrăcând hainele locului și timpului în care poposim pentru a ne autodezvălui o altă secvență a noastră.
Venim de foarte departe și numai aici pe Terra până am ajuns la actuala conformație am străbătut un drum lung. Am fost piatră (mineral), unde am evoluat de la grăuntele de nisip la cristal. Am parcurs întreaga configurație a vegetalului și animalului și ca om suntem toate cele anterioare la un loc. Ecosistemul pământean e mediul în care noi ne naștem, evoluăm, creăm și procreăm, iar apoi murim și repetăm acest proces până atingem acel grad de autoevoluție care ne permite să facem saltul într-o altă dimensiune spirituală și să ne corporalizăm fizic sub o altă înfățișare conformă lumii a cărei haină o îmbrăcăm. Și așa ne tot continuăm drumul autodevenirii prin autocunoaște, fenomenologie prin care participăm la crearea altor lumi și a altor ceruri. Suntem înzestrați cu inteligență, memorie și voință în mod egal și măsura evoluției fiecăruia e dată de achizițiile în domeniul cunoașterii, gradul de moralitate și intensitatea trăirii sentimentului iubirii. Diferențele dintre noi ca indivizi umani apar din gradul diferit de evoluție al fiecăruia pe aceste planuri. Unii ne folosim datul originar pentru a afla, crea, a făptui și procrea în respect față de legea divină, care e întipărită în noi. Alții, profitând de liberul arbitru, aleg să se abată de la regulă și lăsându-se ispitiți de plăcerile trupești își ignoră, mai mult sau mai puțin, rostul pământean. Suntem, deci, programați să evoluăm intelectual, etic și pe calea iubirii, dar avem și libertatea alegerii măsurii și acurateții în care ne angajăm pe calea predestinată. Unii ne echipăm mintea prin învățătură, ne punem în practică ideile prin făptuiri mărețe în serviciul tuturor și iubim, armonizându-ne existența la trăirile celorlalți fără a le afecta, îngrădi libertatea manifestărilor. Alții, din contră, aleg să-și satisfacă dorințe egoiste pe seama și în detrimentul celorlalți. Viața pământeană e un mediu de evoluție și manifestare liberă, dar și un test al gradului în care reușim să ne adecvăm liberul arbitru la legea divină. Acest lucru se observă în urma pământeană pe care o lăsăm după noi, dar mai ales dincolo în lumea spirituală unde trecem după ceea ce numim moarte.
Unii suntem mai tineri ori mai vârstnici pe scara evoluției cosmice și până am ajuns la cel care ne vedem în oglindă am parcurs mai multe cicluri ale corporalității terrane și de aceea suntem mai înțelepți ori mai voluntari. Eternitatea este acest drum al fiecăruia până la autodezvăluire ca Tot, la capătul căruia redevenim Ființa. În această odisee autodezvăluitoare suntem ceea ce suntem - o scânteie divină care prin autocunoaștere se tot aprinde și luminează până ajunge foc sacru.
Am scos căpăstrul imaginației, am dat frâu liber gândului și le-am lăsat să zburde pe pajiștea neștiutului în dorința de a anima speranța că nu totul e deșertăciune, că noi oamenii suntem mult mai mult decât această aparență ce se degradează iremediabil în oglinda timpului, că destinul nostru transcende fatalitatea țărânii și că interpretăm poate chiar rolul principal într-un film care tocmai se toarnă după un scenariu fără de sfârșit, căruia, generație de generație, îi scriem câte o pagină pentru cei care ne urmează fără a ști că suntem tot noi, dar de fiecare dată mai deștepți și mai spălați.