Dacă ar fi să analizez pe scurt istoria relației pe care am avut-o de-a lungul vieții cu televizorul, aș clasifica-o drept complicată, instabilă, volatilă, năbădăioasă chiar. ”Vârsta de aur” ar fi cea din anii '70, când serialele de desene animate ”Mihaela”, ”Lolek și Bolek”, ”Calimero”, ”Bălănel și Miaunel”, aventurile lui Pătrățel, cele câteva minute de ”Ciocănitoarea Woody” sau ”Tom și Jerry” de la ”Album Duminical”, sau, puțin mai târziu, serialele ”Ce vrăji a mai facut nevasta mea?” (Samantha), ”Daktari”, ”Mannix”, ”Kojak”, ”Linia maritimă Onedin”, ”Fortsyte Saga” și expedițiile căpitanului Cousteau mă țintuiau pur și simplu în fața ecranului într-o stare de euforie și dependență totală. A urmat, așa cum se știe, epoca întunecată a celor două ore de emisie pe zi, când continuarea miraculoasă a ”Galei desenului animat”, programele televiziunii bulgare (cu ale sale ecouri precum ... draghi zritili..., leka noci detza..., cistita nova gudina....) dar și cele câteva filme văzute la vecinul de la 5 care avea ”video” (și nu orice fel, ci recorder, cu care putea înregistra de la bulgari) erau singurele consolări. Desigur, asta când nu apăreau imprevizibilele pene de curent.

A venit apoi entuziasmul din decembrie '89, când, cu priviri exoftalmice, așteptam dintr-o clipă în alta anunțul oficial al reinstaurării Paradisului pe pământ, entuziasm întrerupt la doar câteva zile de mascarada ”procesului Ceaușeștilor” și apoi nimicit definitiv de evenimentele din ianuarie și mai-iunie 1990, dar și de valul de vulgaritate, ipocrizie, cinism și prost gust agresiv, care, deghizat în ”profesionism”, a pus treptat stăpânire pe majoritatea covârșitoare a posturilor de televiziune, private sau nu, până în zilele noastre.

După redescoperirea lecturii ca alternativă a televizorului (fenomen apărut pentru mine în noiembrie 2001, adică la vârsta de 34 de ani și întreținut, nu fără oarece eforturi, până în prezent) relația mea cu micul ecran a căpătat un caracter sporadic, distant, plicticos și într-o oarecare măsură politicos, dar o politețe stingheră, jenată, ca la reîntâlnirea întâmplătoare cu o fostă iubită pe care ți-ai propus să o uiți definitiv. Sigur, mă mai uit la câte un film (artistic sau documentar), sau la transmisia marilor evenimente sportive gen campionatele mondiale de fotbal sau snooker sau, mai nou, a meciurilor Simonei Halep, dar exclud cu stoicism emisiunile de știri sau dezbaterile de gen ”talk show” ca sursă serioasă de informații. Dacă vreau să mă informez, trag aer în piept și navighez pe siteurile de știri, unde în plus acum am și sunet și imagini video. Ceea ce, în fond, face televizorul dispensabil.

Se întâmplă însă ca, luat cu diverse treburi, acasă sau aiurea, să trec pe lângă un televizor în funcțiune și adesea să prind, cu colțul ochiului sau doar cu urechea, diverse fragmente care nu mă lasă indiferent. Multe din ele psihanalizabile. Primul care îmi vine în minte face parte din comentariul în direct al meciului de fotbal Grecia-România: ”Este bine că mingea e la noi, pentru că astfel grecii nu pot intra în posesie și deci nu se pot apropia de poarta noastră...” (TVR, duminică 7 septembrie 2014).
Pe altele le-am notat în agendă de-a lungul ultimilor ani și deci sunt în măsură să dau câteva exemple. Iată-le: ” ... Sunt români care nu știu să se spele pe față domnule, pe față și prin urechi. Iată de ce eu cred că votul în România trebuie să fie obligatoriu!” (Florin Călinescu, scos din minți într-un talk-show TV, toamna lui 2008); sau: "Să știți! Clasa politică nu reprezintă România tăcută! Să știți... oamenii obișnuiți sunt SERIOȘI! Ei se gândesc NUMAI la familie și la bani!" (Tudor Octavian, revoltat, la un talk-show TV, 1 octombrie 2009); sau acest fragment dintr-o discuție între Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu despre diferențele dintre cartea clasică și cartea electronică, în care Liiceanu spune: ”E ca și cum ai înlocui o femeie cu o femeie gonflabilă”, iar Pleșu răspunde, după o scurtă pauză de gândire: ”Nu pot să mă pronunț, nu am folosit niciodată o femeie gonflabilă” (TVR, ianuarie 2011); dar mai ales (eu o consider bijuteria coroanei): ”... Criza economică vine peste noi cu un minus care ne cuprinde fără voia noastră... ” - Radu Tudor, analist politic, pe un ton grav, cu ochii măriți, fără să clipescă, Antena 3, martie 2009).

Tot asfel, într-o bună zi, trecând pe lângă un televizor, am înregistrat automat următoarele cuvinte: ”... Și până data viitoare, nu uitați că istoria este cea mai frumoasă poveste!”. Am scuturat din cap și mi-am văzut de treabă mai departe. Dar după câteva zile am surprins din nou fragmentul, exact în aceeași formulă. ”... Și până data viitoare, nu uitați că istoria este cea mai frumoasă poveste!”. Am înțeles în cele din urmă că este vorba despre formula de încheiere pe care realizatorul o rostește, pe un ton triumfător și cu sentimentul datoriei împlinite, după fiecare episod al emisiunii educative ”5 minute de istorie” difuzată (până de curând, nu știu dacă și în prezent) de postul național de televiziune. Am început să urmăresc emisiunea și am surprins astfel un episod în care se vorbea despre morții de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (cu referire specială la intelectualii interbelici care și-au găsit sfârșitul acolo), un altul despre victimele de la Casa Poporului, altul despre cele de la metrou, altul despre înăbușirea revoltei de la Brașov din 1985. Toate încheiate cu aceeași formulă: ”... Și până data viitoare, nu uitați că istoria este cea mai frumoasă poveste!”.
Sigur, înțeleg că există în istorie momente glorioase, înălțătoare, pentru unul sau altul dintre învingători, victorii de răsunet, reîntregiri teritoriale, încoronări salvatoare etc, dar să spui și să repeți insistent că istoria e cea mai frumoasă poveste? Așa, la modul absolut, fără nici un echivoc?

Sigur, poți să spui și să repeți asta netulburat în fața elevilor sau studenților, care se presupune că sunt interesați de domeniu și care vin cu bună credință la cursuri, convinși, în inocența lor, că fără ceea ce le administrează domn' profesor, în mod academic, nu vor învăța niciodată nimic. Însă eu, ca telespectator neutru, când aud asemenea sentență la postul național de televiziune, aș putea să mă întreb de exemplu: oare ce este frumos în prăbușirea Imperiului Roman și instaurarea, odată cu creștinismul (coincidență sau nu) a întunericului profund caracteristic Evului Mediu? Ce este frumos în faptul că au trecut mai bine de 1000 de ani până ca Luther să traducă învățăturile lui Isus, dintr-o limbă inaccesibilă, într-una vie, de largă audiență? Sau ce a fost frumos în secolele care au urmat retragerii de pe teritoriul actualei Românii a romanilor, secole în care urmașii lor, noi românii adică, am asimilat atât de bine și de profund ideea că nu putem clădi nimic trainic și că deci șmecheria și viclenia sunt totul? Dar ce a fost frumos în cei peste 40 de ani de comunism și apoi, în a doua alungare a Regelui și reînnodarea modului comunist de a gândi guvernarea unei țări? A fost frumoasă exterminarea a zeci de milioane de nevinovați în al doilea război mondial, doar pentru că până la urmă nazismul a fost învins?
Dar dacă istoria e cea mai frumoasă poveste, atunci ce facem cu Napoleon care a spus și a scris: ”Istoria e o minciună pe care nimeni nu o contestă”? Sau cu Dimitrie Drăghicescu și cartea lui ”Din psiholgia poporului român”? Sau cu Cioran - ”Oamenii nu îi urmează decât pe cei care le împart iluzii”? Sau cu Eliot? Cu T.S. Eliot, care a scris:

”... cugetă numai
că istoria are multe pasaje viclene, coridoare născocite
și ieșiri, că te dezamăgește cu murmurul ambițiilor
că te călăuzește printre deșertăciuni. Cugetă numai
că ea dăruie ceva doar cînd atenția ne este distrasă
iar ceea ce ne dăruie, ne dăruie într-o încîlceală atît de suplă
încît înfometează lăcomia.
Dăruie prea tîrziu
un lucru în care nimeni nu mai crede sau un lucru crezut
doar în amintire – pasiune reconsiderată”?

Dincolo de retorica acestor întrebări, nu aș mai vrea decât să adresez o rugăminte: Domnilor profesori, lăsați-ne măcar poveștile, că de realitate suntem sătui!

Șerban Georgescu


(material publicat, cu exceptia catorva fragmente din final, in Dilema Veche, 25 sept 2014)