Incursiuni în labirintul revelațiilor ideatice


(Un eseu despre "Poemele ființei" de Mariana Didu)



Nu este prima dată când, deschizând o carte nouă, am avut senzația stranie că trag un loz în plic dintr-un maldăr imens de asemenea lozuri tentante, dar pe care ori de câte ori atunci când îl deschideam și mă uitam la conținutul lui spălăcit, constatam cu părere de rău că era necâștigător sau că avea câștiguri neînsemnate. Din fericire, nu același lucru s-a întâmplat când mi-a căzut în mână cartea de versuri "Poemele ființei" (Editura Art Creativ, Craiova, 2015), scrisă de poeta Mariana Dedu din Craiova, despre care pot să afirm fără înconjur că am tras lozul cel mare.



În cele ce urmează, aș încerca să justific această opinie, ceea ce nu pare a fi chiar atât de simplu dacă am în vedere serioasa densitate imagistică a materialului expus. Făcând un prim slalom printre poemele prolificei autoare, am asistat cum versurile ei, asamblate cu eleganță din noutăți lexicale șocante prin ineditul lor, se așează în straturi logice cuminți precum neaua care cade lin și feeric pe cuprinsul imaculat al unui sol primitor și fertil. La un al doilea tur de lectură, descoperim că fiecare poezie în parte ne revelează noi imagini latente asupra intimității psihosomatice umane, prin explorarea zonelor tulburi ale realităților paralele și prin deschiderea cognitivă a chakrei unui liric abscons în subconștientul cititorului virtual. Acest lucru se întâmplă deoarece realitatea unei voci seducătoare devine înțeleasă și mai bine atât pe fondul poeziei romantice clasice, cât și, simultan, pe fondul poeziei moderne de ultimă expresie, ambele stiluri, bine împletite, dobândind consistențe estetice perene. Nu este deloc ușor să îmbini aurul și oțelul vidia topindu-le în același creuzet miraculos, experiment pe care vedem că Mariana Didu îl face cu ușurință firească și în mod curent, în special în poezia cu tematică erotică, unde discursul ceremoniilor lirice se trage cu discreție din poezia lui Blaga, a lui Nichita Sănescu și, aparent, din prozodia lui Gellu Naum ori a suprarealiștilor. Iubirea fizică și romantică se contopesc într-o ceață armonică amețitoare. Dar așa cum îi stă bine autoarei, talentul ei apare mult vizibil și capabil să sfideze incursiunile sterile în fabulosul perceperii reale, dovedind capacități imaginative excepționale, amplificate de găsirea figurilor de stil cele mai surprinzătoare prin puterea lor de a sugera și întări ideea urmărită. Folosind gândirea algoritmică, un pic saphică și cu tonuri riguroase de la o stare la alta, imaginarul și magia creatoare curg premeditat prin mâinile sigure ale poetei, favorizând reveria înălțătoare:






"sânii tăi, iubito, gutui amărui,



îi pun în picturi, îi pun în poveste,



muzici dragi pe unde



să nu-i scapi prin frunze



pitulici cu creste galbene, domnească



până când a veșniciei aripi dantelate



vrea să-i întomneze, vrea să-i nemurească



și-n vârtejul auriu al frunzelor cochete



stau mirosuri parfumate-n eprubete



azi mi-e dor de-a sufletului tău candoare,



mână-le în ceruri să mă-mbete.



e ceasul toamnei și firilor nemărginite



e trista umbră-a lumii noastre, dezvrăjire



și a iubirii blândă-nsuflețire



și devenirea întru devenire,



e infinitul fără de hotare,



și frumusețea ta pierdută azi mă doare



și lumea mea e tristă și amară



căci limitatul lumii se cunună



cu tot finitul ce niciodată nu se curmă.



nu mă mai săturam privindu-te, iubito,



cum sânii tăi zburau din cingătoare



tăcute albe porumbițe-n zeiești dantele



dau cuprins și înțeles dragostei mele.





Deosebit de orginale sunt imaginele cosmice ale "lumii absolute zidită în spirale și pururi nevăzută ancorată spre nadirul cristic luminos..." Acolo planează dedublarea poetei "cea îndrăgostită de muzica astrelor", cu "sufletul care este o sferă unde se mișcă mii de aștri." Atari imagini sunt mai de grabă un pretext folosit ca un fundal care absoarbe lumea infinită a "iubirii blândă-nsuflețire și devenire întru devenire, e infinitul fără de hotare". Avem surpriza să descoperim o anatomie dinamică a filosofiei cosmosului, proiectată prin imagini poetice surprinzătoare care, toate la un loc, ne lasă impresia că ar vrea să fie preambulul unei liturgii cosmice. Lumea poetei are "peisaje suave, amăgitoare, unde se aude vocea îngerului și armonia astrelor în vocea iubitului". Rădăcina acestor poeme savante, pline de rafinament, își trag seva nu numai din filosofia clasică, dar și din amprentele lăsate de Ghilgameș, muzica incasă, Itaca, zeița Isis, din Biblie (Cântarea cântărilor), din picturile lui Modigliani, Marc Chagall, Salvador Dali, Picasso, din muzica lui Paganini și a lui Mozart, din cosmogonie ori chiar din folclorul românesc, deși garantez că sorgintele lor pot fi și mai vaste. Toate aceste influențe s-au revărsat din plin și în celelalte opere ale scriitoarei Mariana Didu și ele vedem că nu-s puține: teza de doctorat ,,Lucian Blaga și morfologia culturii"(Editura ,,Universitaria", 2008), romanul lirico-fantastic ,,Femeia în spatele oglinzii"(2003), volumul de aforisme și reflecții filosofice "Stele în fântânile dorului"( Editura ,,Scrisul românesc", 2008), o lucrare existențialistă de tip heideggerian ,,Jurnal despre limitele existenței (Editura ,,Universitaria", 2010) și altele, dar opera autoarei este în continuă elaborare, deoarece ea își descarcă aproape zilnic preaplinul sufletesc. De aceea nu m-a surprins deloc când, descărcându-și preaplinul sufletesc, tânăra scriitoare mi s-a confesat cu încredere: "scrisul este singura mea bucurie"... Pasiunea scrisului a început încă din primele clase de liceu, apoi a fost șlefuită în anii universitari și transformată într-o mare artă în zilele noastre când, predând literatura la un vechi colegiu craiovean, Mariana Didu s-a impus ca o distinsă și tot mai cunoscută scriitoare. Nu numai elevii dumneaei, dar și cititorii ori criticii rămân impresionați și entuziasmați ori de câte ori îi întâlnesc prin diferite reviste șiruri de rânduri cuceritoare, încărcate de frumuseți lirice și filosofice primordiale:






"Am pus aripi inimii din podoabele stelelor



să devină stea cântătoare într-un cer întemnițat în muzici și imensități astrale..." (...)



"mă lupt în sânge, în carne, în oase,în viziune



cu epidemia de tine, cu incendiul acesta, iubito,



coborâtor din moșii moșilor, din ere revolute



din visul cărnii captiv, din imaginarul



despodobit de feciorie,



jeruit în focul catharsisului,



izgonit din raiul beteag..."



"tu înflorești în mintea mea, iubite, invadată



ca o răsură de trandafiri în plenitudinea ei minunată



căreia Dumnezeu îi suspendă uneori mirarea



revoltat de splendoarea și îndumnezeirea căpătată



gândul meu ca un templu budist în veșnicia sa



te-a-nsoțit prin ere revolute și te-a venerat și robit



luminându-te ca pe o statuie sculptată de demult



într-un fragment ciudat de meteorit



din timpuri imemoriale te cunoșteam, iubite,



și ți-am trimis mesaje divine mirându-i pe zei



prin statornicia și dragostea mea pentru tine și pentru ei



chiar dacă suntem doar publere din sideful stelelor,



risipită pe capetele îndrăgostiților nefericiți că nu sunt zei



rămânem eterni călători înlăuntrul unui gând, iubite,



ce tulbură devenirea ființei în veșnicia ei..."



"Omul imită baletul sferic al păsărilor din tării



Printre norii febrili și scămoși, printre ciocârlii



Și muzicile euritmice ale copacilor celești,



În care orchestrează greierii somnuroși în calești



Cântând melodii din îndepărtatul ev mediu



Al edenului primordial și fericit, negat de cobe,



Unii cu urechea, mai melodioși ,



Exersează ritmuri de alămuri bătând la tobe



Alții, mai excentrici, copiază furtuni solare



Sau explozii fosforescente, sau nunți abisale,



Priveliști mângâiate de vise căzute în uitare,



Toți se feresc să imite căderile stelelor, irepetabile,



Și să reinventeze visele searbede, dulcea rostire,



Și tristețile auguste și durerile aedului



Care strigă spre sinele ce cheamă căutări de negăsire..."



"Sunt un zâmbet al lui Dumnezeu după creație."



"vise cu cătușe de flori și cristale"



" Plâng pe mormintele iubirii sfărâmate..."







"Mă dor pădurile de mesteceni argintați și două glastre



De la fereastra sinelui tău, mă doare ceasul de grație



Cănd muream în D-zeu, de metanoia, mi-e dor,



De cărăruia aruncată printre flori,



De marea noastră, de argonauți, de ninsori



Iubite, mă doare absența liliacului din colț



Și stelele vor fi furate de același hoț



Amurg ce ne-a furat mirajul tinereții,



Mă doare iubite și ultima bătaie a clopotului vieții.



unde este iubire este și ființa"



"De ce iubim în van, și doruri ning



Mi-e teamă crinule, să-ți strig



Ne moare ploaia vieții pe pământ,



O să te fure zâne pentru vânt,



Și o să stai tăcut în brațul lor,



Plutind ca păsări –naripate-n zbor



Ce lume crinule să-ți dau?



Pereții suflete nu au,



Dar le vorbesc mereu de zei



Că o să vină-n pașii mei



Și o să știu să te găsesc,



Mai rece, însă mai lumesc



Din porțelan dumnezeiesc



Și vis aeve ridicat spre zei



Și poate lacrimă imperială



Pe obrăjorii de femei



O să mă urc la stele de urât



Și am să plâng că te-am pierdut."



"Sufăr după imensități, iubite,



Mă doare amurgul."



"Cristal curat este oceanul inimii tale."



　



"Zimbri albi himerici ai lui Dumnezeu, hrăniți cu mieji de stele și foc."



"tot ce e mare la om



are un dram de sminteală



de pildă, artele par celui prins în firesc



drept o smintire



fiindcă artele fac greșeli de gramatică,



greșeli de imitație a adevărului,



artele ies de pe orbita realului



și fac saltul pe o altă orbită,



una cu tragic în ea uneori…



există și o sminteală a cuvântului



care spune ceva,



există și o sminteală a științelor,



chiar dacă ele nu fac greșeli de gramatică,



dar fac greșeli de logică



care schimbă fața lumii…



ce-i mai rămâne gândirii analitice și sintetice



decât să vorbească despre smintire,



sau atunci să se smintească ea însăși?



geniul nu are reguli



deci și geniul e smintit…



iar dialectica este o sminteală organizată



într-atât îi e intrinsecă omului smintirea



încât el stă sub semnul ei…



cine nu e smintit față de celălalt?



cel care se desprinde de vitalitatea vieții



și intră în delirul culturii



le pare celorlalți smintit



dar smintit este și cel care



se lasă purtat de ritmurile frenetice ale firii



smintită e și iubirea mamei pentru pruncul ei,



smintită e și durerea perechii rămasă fără pereche,



smintit e și ultimul cântec al lebedei



rămasă fără pereche înainte de moarte



ești smintit și cu ceva



și fără ceva



ființe ca înțelepții greci sau indieni



nu se mai nasc în lume



e adevărat, tot ce e mare și adânc



apare în lume cu un dram de sminteală,



dar, nu tot ceea ce e smintit



are sorți să fie mare…"



"De ce plânge piatra...?



Piatra plânge când are chip de inimă de semizeu



Sau chip de ochi umbrit de alge în contemplație



Sau chip de mare ispitită de oglinzi mișcătoare în adorație



Plânge când fuge din noi lumina aruncată,



De Dumnezeu pe stampele din empireu



Și cântecul răvășit dezleagă șapte trepte deodată,



Când are suflet de madonă ce se pierde-n visul său



Plângând când mă rupe de ziua de ieri timpul-săgeată



Când se anunță alte de căderi în paradis,



Când visul e moarte, și moartea e vis ."



"Plâng pe mormintele iubirii sfărâmate" - etc., etc. - toată cartea prisosește de asemenea imagini inspirate, multe chiar mai virtuoase decât cele citate.



Nu este greu de constatat că există o pasiune a căutării unor definiții distilate prin termeni poetici hipnotici. Iată care ar fi definiția morții:






"lumea celor vii nu e despărțită de lumea celor morți



prin niciun gard înalt sau poartă, iubite,



de va fi să mor din iubire, voi merge



și voi dormi liniștită sub cerul liber, cuminte,



între paradisul și infernul nostru celest...



pe un pat din trifoi sau în nisipul deșertic



ori sub măslinii milenari din Cartagina,



înconjurată de valurile de pământ sărac...



făceam un voiaj după tine - trandafirul deșertului



fiind beduinul însetat de izvorul pururea viu



care păstorea cămilele slăvitului Alah



doar un vântuleț îmi săruta picioarele nervoase...



și mă iubea în aceeași rochiță cu buline,



pe care o purtasem ...copilă fiind, iubite,



mă recunoscuse, probabil vântul,



pe mine, aceeași nimfă, neschimbată fiind !



tu mă iei aceeași pradă ușoară, iubite,



dar nu vei ști că plec spre stele în ușor zbor



și-n jocul meu sinucigaș, tu- dragă prezență



mă chemi din stelele deșertului, în timp ce eu



devin iluzie, ecou, absență."



Și iubirea are o definiție:



"iubirea - cal nărăvaș



pândit de visul negru hâd



treacăt blând peste genunea morții pripășite



în potcoava cailor suri a moarte nechezând



iubirea-galop



spre halta jetului rubiniu al mușcatei vii



murdărită de fantomele cărnii-îndumnezeite



iubirea-altar închinat zeului răstignit



de brațele tale mii



pline de nervuri și solzi de stele magice aurite



iubirea -umbră prefăcută-n piatră,



strigăt amar de dor



iubirea- geamăt stins



agățat de vârtejul stelelor...



iubirea- prizoniera nimănui..."





Nici descrieri eclatante despre marii artiști nu lipsesc:






"Picasso era un copil ceva mai mare



răzvrătit pe frumusețea ce îl durea



se schimonosea pe pânză cât putea



la pădurea de iubite frumoase...



sufletul său de artist-boem



adesea cinic punea pe rug



sufletele femeilor abia date în pârg



iubea femeia dar se plictisea repede



de trăsăturile ei iberice și banale



și atunci voia măști tribale africane



sau balerine rusoaice din înalta societate



sau croate intelectuale, suprarealiste,



sau franțuzoaice ingenue precum Marie



pentru el, femeile toate



erau păpuși sexuale spongioase



sau nuduri în fotoliul negru de-acasă



instabil sentimental



-eufemistic spus-sufletește gol-



femeile au venit și au trecut prin viața sa



fără să-i lase multe regrete,



poate doar unele întrebări



când le gusta, simțindu-le



toate formele trupurilor goale,



detecta fără empatie



plăceri estetice și senzoriale



simple obiecte ale propriului ego,



nimic mai mult nu erau femeile sale



decât piersici abia coapte și parfumate



culese din grădini paradisiace înmiresmate



conștient că nu era încă vremea mesei sale..."







"un chip boem...



(poem închinat lui Salvador Dali)



acest bărbat seducător, plin de contraste



se simțea străin în inima femeii misterioase



deprinsă cu învolburări de ape și tușuri tari



în ochiul stâng ținea un păianen ce nu-și țesese pânza încă



iar în ochiul drept un pui auriu de năpârcă



un copac ce rotea universuri crescuse prin țeasta sa



visa odinioară la boemă,



acum devenise un om înaintea vremii sale



se plimba pe străzile New York-lui goale



cu un clopoțel, în mână, privind la chipurile dragostei,



frustrat că timpul se scurge împotriva voinței umane



sub presiunea gravitației, poate doar dragostea femeii



îl mai putea salva de nebunia aceasta păgână, poate doar ea,



care nu cunoscuse cascada urlătoare a sângelui.



știa că frica de moarte niciodată nu îl părăsise



și că viața sa era o înlănțuire de vise, pictate,



timpul se dovedise dușmanul lui de moarte,



impotriva căruia folosea drept armă opera sa



pe care- simțea- că lumea nu o va face uitată.



avea pesemne conștiința propiei genialități..."



　



De altfel, preponderente în carte sunt în special versurile despre atotputernicul sentiment al dragostei. Într-adevăr, ceea ce este admirabil redat în majoritatea poemelor sale este imaginea erosului furtunos care depășește limitele estetice ale celor care slujesc exclusiv aceeași temă, deoarece "îngenunchem smeriți în iubire și în moarte" , iar iubirea poate fi totdeauna atât deschidere, cât și închidere:



"iubirea este totdeauna deschidere, iubito,



dragostea este închidere, iubito,



o fereastră ce rămâne veșnic închisă



către lumea făcută din iubire...



iubirea este totdeauna deschidere, iubito,



când un tânăr frumos iubește cu inima



iese din strâmbătate aura lumii acesteia



îți cunosc inima și te iubesc așa cum ești tu



dacă o să aștepți să devin înger



ca să mi te dăruiești întru iubire



n-ai să mă iubești niciodată...



iubește-mă în credință, iubește-mă în trădare,



în râvnă sau în deșertăciunea sufletului...



iubește-mă din puțina și săraca ta inimă



dacă aștepți să mă desăvârșesc



ca să mă poți iubi,



n-ai să mă iubești niciodată...doar tu o știi



aș putea să fac eu oare din fiecare îndrăgostit



serafimimi sau îngeri care să strălucească



de lumină și dragoste, iubito ?



iubita mea, lasa-mă să te iubesc,



eu iți vreau inima care este lăcașul meu.



-de odihnă și meditație -



eu te iubesc și cand ești slabă și cu inima necurată...



nu vreau o dragoste izvorâtă



din mândria virtuțiilor tale,



-tu ești plină de virtuți- iubito,



ci dintr-o inimă slobodă



care să știe graiul și partitura inimii mele...



uneori, am nevoie de înțelepciunea ta...



eu vreau doar să mă iubești, iubito,



și să lucrezi cu dragoste în grădina mea.



apropie-te cu dragoste de mieii mei blânzi



-ai grijă să nu mi-i sperii-



fii o ciută a pădurilor mele dese,



unui fier ruginit, flăcările, iubito,



nu numai că i-ar curăța rugina,



dar l-ar face incandescent.



iubește-mă și păcatele mele se vor arde



ca aripile fluturilor magici îndrăgostiți,



arzându-se la lampa necredinței...



și tu vei fi fericită...eu îți voi fi cale



eu vreau să mă odihnesc pe duhul inimii tale.



tu îngrijește-te de asta...
aș putea să fac prin tine



lucruri mari pentru mintea omenească,



dacă tu n-ai să fii sluga necredincioasă



nu încerca să-mi plătești iubirea prin șiretlic



asta mă va durea atât de mult



și nu-ți voi mai da nimic...



nu mai sta departe de sufletul meu



ție nu îți lipsește credința, eu nu-ți sunt zeu,



ci o inimă gata să te iubească oricând



și până la capătul lumii văzute



și lumii nevăzute...astăzi, eu stau la ușa inimii tale



ca un cerșetor, bat și aștept în sandale...



grăbește-te să-mi deschizi prin iubire.



apoi lasă să curgă sângele meu



în sângele tău însetat



și să bată inima mea în inima ta.



și acum du-te, eu sunt cu tine."



"și iar mi-e gândul doar la tine



și sufletul mi-atât de gol, că-n van iubire,



îmi tot reprim al ochilor izvor



pe care tu l-ai tot secat sub ploape-mi



ca valul mării ce mă-ngroape



să-mi ducă țipăt lung și șoapte



la tine-n sânge rubiniu, la răni din cer



să uit de spaima morții, de sufletu-mi stingher



și iar mă-mpung în iriși mii de soldați albaștrii



și păsări mari de pradă mă pun ofrandă mării



în noaptea ce-și înșiră-n plete mii de aștrii



că peste înserarea-mi din ochiul-hău de cer



rosteam agonizând cuvinte rodite-n inimă



amestecate doar cu lapte, miere și mister."






Marea concluzie ar fi că "Ființa nu este cea desăvârșită! Numai iubirea ei e desăvârșită..." Desigur, în sensul larg al cuvântului, orice iubire ar trebui să fie desăvârșită, cu atât mai mult cea erotică unde nici unul dintre îndrăgostiți, din momentul în care a jurat credință partenerului, nu ar trebui să mai adauge altă dublură. Militând pentru puritatea erosului, autoarea se face purtătoarea de cuvânt a ambelor sexe, adresându-se, pe rând, alternativ, când "iubitului", când "iubitei":






"poemul acesta are legătură cu mine, iubite,



eu am simțit că are legătură cu mine,



poemul acesta cu litere plecate în îmbrățișări



spre buzele-mi pârguite cu rugi în adorare,



chiar dacă tu zici altfel, decât ar trebui să zici etc."



"Iubito,



Mă abandonez febrilului joc de unde luminoase



Tumultului polenului din florile de iasomie,



răspândit prin alte ere ...



Păcatului dimineților tale molatice și voluptoase,



Când mi-ești asemenea unei lumi aflate în supunere.



Prin mine o sete eternă curge și adastă



Sămânța umedă a nebulosului meu pământ



Te beau ca pe-o licoare magică din ciuturile-albastre



În adorare-ți mântui trupul ce respiră miros de poezie



Mi-e somnul de jeratic din soare de chindie."



"iubite,



ascultă ecoul pașilor mei



ce-a apus la zenit



și pasărea căzută



peste umbra ochiului zăgăzuit



în care-și face cuib acum



moartea trufașă.



ea mă oprește-n miez de cântec răstignit.



sufletul s-a întins frânt



într-un joc amețitor



sugrumat de atâta-îmbrățișare



și văzduh înflorit.



nu mi-a trecut prin gând



că poate deveni torță



pe pragul înalt al sărutului



cu dinți de aprigă lumină.



iubite, în insula silabelor de foc



din miriade de stele



mi-ai strivit lianele de cuvinte



din grădinile suspendate



legându-mă cu lanțurile solide și grele ale dragostei



să - ți fiu sclava moartă din iubire



al cărui glas ar putea apune



în miez de noapte



doar vântul m-a urmat



și ploaia înghețată m-a plouat



și-adorm cu somnul acesta ce nu-i deloc somn.



ultima erupție..."



"iubito, sunt victima unor vechi prejudecăți…



că trebuie să fiu fierbinte, dar cuminte în preajma ta...



tu împrăștii peste tot o lumină orbitoare, tămăduitoare,



divină, o lumină ce te învăluie virginală, atemporală,



fără să te tulbure, dându-ți un soi de încredere



în gesturile tale cele mai banale…sau pseudoaristocratice



sigur, mai apare din când în când în cale-mi pe vale



câte o îngeroaică frumoasă ca o floare de câmp de maci..."



"numai în cuvintele limbii mele, iubito,



m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil



de tine, minunea zilelor mele



de chin și frumoasă nebunie,



numai în cuvintele limbii mele



se întâmplă să-mi amintesc de tine,



cea care mângâia odinioară îndrăgostită



cuvântul din leagăn gângurit



ca pe creștetul copilului îndumnezeit,



numai în limba ființei mele mi-amintesc



de lucrurile pe care nu le-am învățat niciodată,



și de cuvintele de dragoste



pe care nu le-am rostit niciodată…



numai în limba mea te-am iubit…



și în limba mea s-a mișcat sufletul meu…"





Fără să facă excese de religiozitate, totuși, poezia Marianei Didu este luminată deseori de multe și binecuvântate raze creștine, unde figura blândă a Atotputernicului apare fie direct, cu smerit respect, fie aluziv ori doar ca simplu pretext de a sublinia sfințenia unor sentimente înalte. În lirica românească credința și poezia se întâlnesc mai rar față în față, dar autoarea trece peste tradiție:






"nimic nu ne aparține în această amăgitoare lume



cu ferestre de vorbe, cu vecini prietenoși,



cu nebuni din prea multă dragoste, cu evlavioși,



cu Dumnezeu aplecat peste lutul din cuvânt



și însuflețindu-l prin Duhul Sfânt



cu zădărnicii pe tâmple, cu patimi infinite,



cu sensuri fără capăt de început și sfârșit,



cu văzut și nevăzut, cu dor și cuprins de suflet,



cu văi zburdalnice în bătaia vântului cu veșnicii



cu păsări pierdute în ceața dinainte de asfințit,



cu aripi de curcubeu, cu argint lunatic pe câmpii



cu vânători de iluzii ce oftează în somn,



cu poeți ascunsi prin biblioteci obscure și provinciale,



care nu-și vor afla niciodată locul sub soare,



cu indivizi pestriți cu istorii mărunte,



spulberați în cenușa umbrei, sau a istoriei defuncte,



cu iubiri, a căror umbră, strălucește o dată și cade.



eu mă voi așeza pe aripile răsăritului



și mă voi risipi pe marginile asfințitului mării



până să înțeleagă istoria să mă așeze



în tiparele timpului altei veșnicii."



"poem al viziunilor mele



despre lumea absolută



zidită în spirală și pururea nevăzută,



ca înlănțuiri în adorație de trepte aurite



ancorate spre cercul nadirului luminos



al iubirii Feței Nevăzute a lui Hristos,



poem de îmbrățișare a aurei fierbinte



a lumii de noi doar intuite



-izvor veșnic în ape arteziene și cristaline-



în care se scaldă zimbrii de foc,



zimbrii albi, himerici ai lui Dumnezeu



hrăniți cu mieji de stele și cu foc



și codrii de lună, alergați de zeu,



ce scăpără din copite aurore marine



înghițite de zmeoaice pe coline,



poem pentru zboruri de păsări uriașe



cu pliscul sonor pe nume inventate,



ale căror triluri chemau veșnicia



și viața fără de moarte..."



"cuprind minunea aceasta de soare ce aruncă



cu catapulte de foc prin cerurile din empireu



fericită că în plină lumină hristică



mi-au înflorit mie rănile însângerate



ale lui Dumnezeu."



"Dumnezeu își încordează arcul



Mă lovește cu săgeata lui în imaginație



Plimbăndu-mă în carete prin vămile cerului.



Sub mine îngerii ridică acoperișuri clădirilor zgârie-nori



Zăresc vămile în care am mințit și am fost mințită



Coridoarele pe care mi-am ucis sinele,



Biserica în care Dumnezeu mi-a îmblânzit inima



Dracii legănați sub aripa mea de leoaică



Izgoniți de îngerul meu grijuliu care-i scoate



Așa cum scoți ghimpii din labele sălbăticiunii.



Plutesc pe deasupra faptelor mele



Pe deasupra gândurilor, ideilor și fărădelegilor mele,



Pe deasupra cuvintelor mele în spirală



Care alunecă printre boturile fiarelor



Și sunt alungate de la inima lor.



Vine trupul lor și le paște,



Vine inima lor și le uită



Și cuvintele Tale, Doamne,



Ajung numai foarte rar la inima lor.



Eu nu am nimic, lume,



Eu nu sunt nimic,



Nici măcar praful în care am început să iau formă,



Nimic nu-mi aparține,



Când și când călăresc câte un cal de praf,



Strângând în brațe un iubit de praf,



Sunt prințesa regatului de praf



Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu



La care să se-nchine toate mumiile de nisip



Cărora Dumnezeu le aprinde unima



Să lumineze veacurile ce va să vină."





Fără multă larghețe, aș putea conchide că, în mod evident, avem de a face cu o poezie nouă, plină de un incontestabil prestigiu, categoric de coloratură modernă, una absolut vie și viabilă în timp, o poezie "altceva", cu sistole și diastole dinamice, pulsând puternic spre perenitate și imanență spirituală. Ea ar vrea să împace prozodia clasică veche cu poezia intelectuală nouă. Desigur, sintagma de poezie nouă poate că este mai greu de acceptat, deși nu avem dreptul să trecem cu grabă peste acest gen nou de scriere crezând că o subînțelegem simultan. Nu e mai puțin adevărat că, privită în reala ei lumină, cartea aceasta are nevoie de mai multe studii speciale în viitor, față de care rămânem cu obligația morală să operăm de facto o asemenea disociere vechi-nou într-un mod deschis, tranșant și la lumina zilei, evitând multiplele amânări. Spre a facilita o înțelegere mai profundă, în această prezentare am recurs la exemplificări cu citate cât mai lungi și mai convingătoare.

Dacă, inițial, am avut impresia că "Poemele ființei" este o carte de idei și forme estetice noi, destinată în primul rând poeților, pe măsură ce-mi aprofundam lectura poemelor, am căpătat convingerea că ele pot fi asimilate cu ușurință de oricare iubitor de literatură. Cât despre adevărații poeți care o citesc, ei vor avea multe de învățat și vrând-nevrând , din lecturarea ei, vor căuta să devină mai pretențioși cu tot ce vor scrie dumnealor de acum încolo.