Am ieșit într-o seară pe geam și am zărit singurătatea. Oamenii treceau grăbit spre casă. Teii își legănau plictisiți frunzele și eu priveam din lumea mea o altă lume. Eram atât de singură în mijlocul unei lumi atât de pline de viață. Fiecare își vedea de problemele lui, iar pe mine mă ofilea singurătatea. E greu, când înconjurat de atâta viață, să te afli singur. Am privit cu coada ochiului spre cuvinte și ele mi-au făcut semn să pătrund în lumea lor. Ele s-au dovedit un bun tovarăș, indiferent de situație. Am coborât în interiorul ființei mele și-am început să scriu, dar de această dată despre singurătate.
O să privesc pentru început, preț de o clipă, singurătatea ca pe o posibilitate de a-ți înțelege sufletul „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți.“ (Emil Cioran)
Pentru a-ți înțelege ființa trebuie să te înarmezi cu foarte multă răbdare, să privești obiectiv spre abilitățile tale, să ai încredere în tine. Doar așa vei reuși să parcurgi drumul vieții tale și să-ți vezi visul încununat de razele desăvârșirii. Până să reușești a-ți înțelege fiecare particulă a ființei e necesar să te detașezi de tot ceea ce este în jurul tău, să te detașezi nu izolându-te de oameni, ci de tot ceea ce este stereotip, mai exact să știi a te folosi de singurătate. „Folosește singurătatea, dar nu fi folosit de ea.“ (Paulo Coelho)
Atunci când te izolezi de tot ceea ce este banal vei înțelege glasul eului tău interior și fiecare element ce alcătuiește cercul existenței tale va prinde glas. Rădăcinile te vor îndruma spre statornicie, oricare ar fi intemperiile. Crengile, mugurii și frunzele vor plânge o vreme, dar când florile vor prinde rod lumina le va bucura chipul. Tăcerea stâncii îți va grăi despre încrederea în tine, iar unda izvorului îți va călăuzii pașii spre „Pomul Vieții“. „Începi să știi ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.“ spune filosoful Emil Cioran.
Dacă citim cu atenție poezia „Singurătate“ a scriitorului George Topârceanu descoperim prin tăcerea naturii sufletul omului ce așteaptă să vadă primăvara. „Prin luminișul crângului tăcut, / De-atâta vreme nimeni n-a trecut.“ Am putea asocia luminișul unei ființe tăcute, unui suflet ce așteaptă să fie modelat, ce așteaptă un îndemn spre muguri, spre hărnicie și roade bogate. Iarna i-a amorțit simțurile și așteaptă să fie redescoperit. „Copacii goi, în lunga nemișcare. / Pe umbra lor ce stă-nălțată în picioare. / Arar ajunge până-aici / O pasăre cu aripile mici. / Și glasul ei răsună în liniște prea tare.“ Pasărea ar putea să fie simbolul înălțării, al creației ce înțelege și biruie singurătatea, ideile ce se nasc în suflet și prind glas. Umbra e doar o filă pe care copacii, niște cuvinte ce așteaptă cântecul păsării, își imprimă chipul. Cea care înțelege singurătatea luminișului, a crengilor fără de muguri este primăvara „Dar Primăvara, care știe tot, / Va risipi prin iarba dimprejur / Scântei de-azur/ […] / Vor crește ciucuri albi de mărgărit.“ Primăvara e cea care dă glas mugurilor, e ființa descoperită după o iarnă lungă.
Mihai Eminescu în poezia „Singurătate“ se izolează în cameră, o cameră ce ar putea reprezenta universul interior al scriitorului și afirmă că omul de geniu pentru a arde are nevoie de singurătate „Ah! De câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui / Și un capăt poeziei / Și pustiului să pui.“
George Bacovia, poet simbolist, în lirica sa abordează sentimentul singurătății. În „Plumb“ stă „singur în cavou“, în propria carapace, în timp ce toate care păreau cândva vii, înflorite, i-au întors spatele „Dormea întors amorul meu de plumb, / Pe flori de plumb și-am început să-l strig.“ Florile verii au devenit de plumb și tot ceea ce-i anima sufletul cu surâsul dragostei într-o lume a deșertăciunii s-a năruit. Poetul, deși stă lângă acea imagine a trecutului, își descoperă focul lăuntric „Stam singur lângă mort ... și era frig ...“ Frigul, teama de tot ce s-a pierdut, de moarte, dă glas singurătății. „Singurătatea ... / Ochiul tău / Privește înghețat / În ochiul gândului / Neîmpărtășit.“ (George Bacovia, Singurătate, nu te-am voit) George Bacovia se simte prizonierul singurătății, într-o oarecare măsură și aș putea afirma că împărtășește aceeași convingere a scriitorului Mihai Eminescu ce afirmă că soarta celor care au ceva de spus e sinonimă cu singurătatea.
Și scriitoarea Gina Zaharia a observat că cel mai bine te descoperi pe tine în singurătate. Ea a fugit de singurătate, dar s-a identificat prin aceasta „Am fugit de singurătate / apoi am bătut / în propriul meu suflet / ca-ntr-o ușă închisă.“
Any Drăgoiu în „Bolnavă de singurătate“ ucide floarea de altă dată ce i-a adus durere „Rup florile / și le calc în picioare.“
Scriitorul Vasile Voiculescu asociază singurătatea nopții. Personificată „Singurătatea se scoală-ngândurată / și umblă, visătoare, pe streșini de-nălțime. / [...] / Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită / Cum bubuie-n adâncuri pân nu se mai aude,“ în timp ce Bucegii dorm „adânc“ Noaptea, singurătatea, tăcerea, pe urmă căderea pietrei în adâncuri te duc toate cu gândul la moarte.
Moartea aduce după sine frica, nesiguranța și astfel am putea privi singurătatea nu doar ca pe o descoperire a sinelui, ci ca pe un curaj sau ca pe o teamă de neființă. „Mi-e groază de singurătate, păstrați-mi, vă rog, un loc în groapa comună.“ spune Vasile Ghica, iar Charles Caleb Colton afirmă că „Să îndrăznești să trăiești singur este un curaj foarte rar, mulți ar prefera să-și întâlnească cei mai răi dușmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată.“
Dacă e vorba de curajul de a trăi singur, omul din popor, țăranul, a dat dovadă de mult curaj atunci când soarta s-a dovedit nemiloasă. Scriitorul Ion Agârbiceanu care a prezentat realist viața oamenilor de la țară cu toate neajunsurile ei a surprins și tăria unor oameni de a trece peste toate amărăciunile sorții. Fefeleaga, din povestirea cu același nume, după moartea soțului ei, înțelege că nu oamenii ce au fost prezenți la înmormântare o vor ajuta, ci calul Bator, așa că, Fefeleaga, Maria Dinului, singură, punându-și nădejdea în voința ei, puterea ei de muncă și „calul acela mare, alb“1 pășește înainte și își crește copiii, cinci la număr, care erau bolnăvicioși, iar când împlineau vârsta de cincisprezece ani mureau. Odată cu moartea ultimului copil, Păunița, Fefeleaga îl pierde și pe Bator, îl vinde ca să cumpere cele necesare înmormântării, rămânând să-și petreacă ultimii ani din viață în singurătate și durere. „În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrimi, și, ca într-o fulgerare, întălese păcatul ce-l face, despărțindu-se de calul ce-a ajutat-o o viață întreagă. Dar zadarnic! Dânsa nu mai avea ce face cu Bator. De câte ori l-ar fi văzut și-ar fi adus aminte de lungul șir de morți – da, de morți, căci vede ea că pentru ei a lucrat - și n-ar fi putut răbda. Simțea că prietenia aceea aproape neomenească, ce a avut-o față de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos și-a iubit copilașii. Și totuși, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păunița n-ar avea nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe.“ 2 Bator, cu toate că a fost o ființă necuvântătoare, și-a ajutat stăpâna până în ultimul moment, asemenea celui mai bun prieten, iar când aceasta a hotărât să se depărteze de el să aducă și mai apăsat singurătatea peste acea prietenie de o viață, „calul nechează întâia oară, după o tăcere de o grămadă de ani.“3
În „Luminița“ scriitorul Ion Agârbiceanu surprinde sărăcia cruntă a oamenilor de la țară. Baba Mâia avea în casă „o luminiță de ceară“4 pe care o păstra pentru momentul în care „va fi să moară“5, „să aibă și ea ce ține în mână, ca să-și vadă calea luminoasă.“6, să respecte obiceiurile și tradițiile Momentul morții a găsit-o singură pe baba Mâia, fără fata sa Salvina, dar mai mult decât atât, nu a avut parte nici de căldura lumânării ce i-ar fi alinat singurătatea morții „Deodată, însă, baba Mâia schimbă ochii și-i umplu de spaimă. Simțea cum vine ceva, rece și greu, ca o povară strivitoare. Întinse mâna, dar n-ajunse luminița de ceară. Se oțărî cât putu, dar luminița căzu pe podele. Junghiul ce-l simțise o prinse, o-ncârligă, dar bătrâna se zvârcolea mereu, s-ajungă luminița de ceară. Așa, frământându-se, căzu pe podele și muri, cu mâna întinsă după luminiță.“7 Moartea a venit peste bătrână ca un junghi și nu a avut parte de singura mângâiere, luminița de ceară ce a păstrat-o cu atâta sfințenie pentru clipa fatală.
Jandarmul din nuvela cu același nume a scriitorului Ion Agârbiceanu a fost mereu un singuratic, nu-i plăcea să socializeze cu cei din jur. A avut parte și el de o frântură din ceea ce am putea numi dragoste, momentele în care a avut-o alături pe Veronica. Neîncrederea în persoana draga, dar aici aș putea spune în propria-i ființă, pentru că doar când nu ai încredre în tine, nu poți avea încredere în cei ce-ți sunt alături, pe urmă războiul, i-au provocat nebunia. Alerga singur prin păduri și aduna bureți pentru ca Veronica să nu-l otrăvească și să împărtășească aceeași soartă ca soțul femeii ce a murit înveninat, o supoziție greșită a lui. Tot în singurătate, în podul grajdului, și-a găsit sfârșitul.
Din teama de singurătate, îndrăgostiții de razele vieții, unii își caută prieteni pentru a le fi alături în momentele de cumpănă. Emil Gârleanu în opera literară „Frunza“ surprinde prietenia dintre frunză și o pasăre, un scatiu cu aripile verzi. Frunza ocrotea pasărea de căldura solară, iar pasărea o răsplătea cu al ei cântec vesel. În toamnă, când frunza și-a simțit sfârșitul aproape, și-a dorit ca prietena să-i fie alături, să o ajute. Aceasta a apărut o clipă spre bucuria frunzei, dar s-a așezat pe o altă ramură, pe urmă a lovit frunza cu vârful aripii, iar frunza care cu greu se mai ținea de ramura vieții, a căzut moartă.
Durerea morții a fost de un infinit de ori mai mică ca durerea ce i-a pricinuit-o prietena ei de-o vară, ca durerea singurătății în care s-a găsit în ultima clipă. Cea pe care a ocrotit-o punând atâta suflet, la final, când frunza nu i-a mai fost de folos, i-a întors spatele.
O situație asemănătoare întâlnim și în opera literară „Privighetoarea“ a scriitorului Ioan Al. Brătescu Voinești. Privighetoarea l-a mângâiat pe Iorgu cu melodiile ei. Acesta, neglijent, a uitat o râmă în cârligul undiței, iar cântăreața a sfârșit tragic, cârligul s-a înfipt în gâtul ce scotea sunete fermecate. S-a chinuit singură în clipa morții să scape de fierul ce-i pricinuia durere și nimeni din cei ce ar fi trebuit să-i fie recunoscători pentru concertele de odinioară nu i-a fost alături.
Pentru unii singurătatea înseamnă libertate, o evadare din tumultul cotidian, o liniște interioară, meditare, răspuns la nevoile personale „Singurătatea, chiar izolarea de lume, uneori îți dă sentimentul de libertate, de siguranță, de liniște“ (Victor Duță) „Cel care trăiește în pustie își poate face propriile legi.“ (Publius Syrus)
În cartea Facere Dumnezeu i-a creat bărbatului, lui Adam, pe Eva, pentru a nu fi singur.
Aș mai putea spune că singurătatea înseamnă egoism, dacă în dorința de a-ți împlini unele nevoi personale te izolezi de cei care ți-au fost mereu alături, indiferent cât de greu ar fi fost momentul vieții tale.
Multe se pot spune despre singurătate, despre acea izolare a ființei, acea detașare de tot ceea ce te înconjoară. Important este ca singurătatea să nu aducă cu sine amărăciune, ci fiecare s-o folosească în a-și descoperi adevărata cale a sufletului.

Note:

1. Ion Agârbiceanu, Jandarmul nuvele și povestiri, Editura ALLFA, București, 2001, pag. 280.
2. Idem, Ibidem, pag. 284.
3. Idem, op. cit., pag. 284.
4. Idem, op. cit., pag. 287.
5. Idem, op. cit., pag. 287.
6. Idem, op. cit., pag. 287.
7. Idem, op. cit., pag. 292.

Ana-Cristina Popescu