Sub pielea pământului stau morții, iar noi pășim pe epiderma tinei nepăsători , zdrobind oseminte devenite praf funerar.
Numai căderea psihicului în mormintele depresiei ne înspăimântă cu spectrul morții rătăcind prin minte în halucinațiile groazei.
În evoluția noastră ontologică purtăm în suflet cortegiul strămoșilor din primordial timp și până în prezent și în rănile noastre supurează judecata lor pentru faptele noastre.
Purtăm în noi moartea ca un spectru al temerilor și angoaselor noastre, iar pașii noștri calcă peste morminte străine în loc să se ridice spre intermundiile divinității.
Neantul morții ne sperie , cu nimicul în care se destramă materia noastră moartă fiind obsesia sfârșitului.
Moartea devine obsesie și angoasă pentru cei care fac din viață un fetiș și pentru cei puternici care prin deznodământul neființei și-ar pierde puterea.
Spectrul căderii în abisul morții, după ce ai fost cocoțat în viață pe înălțimile plenitudinilor și ale satisfacerii dorințelor, intuind rostul fericirii și săpând la baza beatitudinii, este cu atât mai înspăimântător pentru ateii care iubesc viața și care se tem nu numai de sfârșitul lent, ci și de o moarte violentă prin accident sau printr-o boală malignă.
Religia este o supapă prin care defulăm temerile și angoasele noastre, însă pentru spiritele lucide ea este o mare întrebare care așteaptă un răspuns logic cu privire la existența divinității.


Luciditatea este o logică a rațiunii și o organizare a intelectului în structuri de adevăruri demonstrabile științific și în structuri de raționamente gnomice elaborate pe baza gnozelor.
De aceea luciditatea înlătură simulacrele religiei, acceptând numai acele părți care nu pot fi contestate științific și care rezistă în fața logicii adevărului.
Luciditatea ca o conștiință trează , în alertă în fața letargiei vieții, este o suferință asumată de a trăi în adevăr printre minciuni, de a simți moartea în viață printre cei care nu simt nimic, de a vedea clar realitatea printre simulacre, de a gândi adevăruri care dor, față de cei care nu gândesc deloc.
Moartea lucidității este sfârșitul suferinței și începutul unei vieți ușoare care plutește undeva între letargie, somnolență și reverie într-o opacitate și confuzie a minții acționând ca un drog care dă torpoare și liniște de om anesteziat existenței.
Dacă în intervalul compact al existenței am avea pauze în care să ne rupem de neliniștile și problemele vieții, suspendați atemporal într-un repaos absolut, atunci acestea ar acționa asupra organismului ca o putere stenică, benefică, care ne-ar permite să trecem mai ușor peste obstacole și suferințe.
Un observator care ar privi omul obiectiv, neafectat și rupt de interacțiunile cu lumea, ar fi mirat să constate cum micile probleme sunt considerate imense și de nerezolvat, cum speranțele sucombă în decepții, cum optimismul se pierde în depresii, cum fiecare zi se repetă mereu între aceleași variabile, cum iubirea este ilogică și ura devine logică, cum viața nu este conștientizată decât de boală, iar moartea devine o spaimă obsesivă pentru cei care nu au motive să iubească viața.
Prea adesea trecem pe lângă bucurii în loc să le absorbim lăuntric și prea adesea exagerăm vicisitudinile vieții făcând din ele un efect nociv și malefic.