Arheologie & Literatură

În cartea „Ardelencele” (Eikon, Cluj Napoka, 2015) criticul și istoricul literar Al. Cistelecan practică un fel de arheologii psihologice ale liricii feminine. Metoda este inedită, așa cum autorul aplică o vădită grilă a ironiei și a detașării de epocă, de context și de text (arheologul sapă, dezgroapă, râde, comentează ironic, dar nu uită să le și clasifice, să le sorteze, evaluând). Lectura cărții este plăcută, amuză, dar și problematizează. Găsim și o explicație: „Dacă nu mi-ar fi fost lene (sau cine știe de ce altceva), arheolog mi-ar fi plăcut să fiu. Cum n-a fost să fie, articolele de aici pot fi socotite ca un exercițiu de consolare: asta e arheologia mea”.

Bovarismul poetic sau domnul Flaubert de la Târgul Mureș

În mod special, în vizorul criticului a intrat „poetica de lacrimă, din pricină de bovarism livresc” a poetelor din Ardealul secolului XIX. Cam ironic și uneori patriarhal, domnul Cistelecan constată: „mi-a fost și milă de felul în care au fost abandonate și de istoria literară (după ce bietele suferiseră alte abandonuri dureroase)”, aceste poete de Ardeal „care, dacă n-au murit de tinere, s-au văzut îngropate de vii în anonimatul cel mai adânc”. Dar demersul critic nu se limitează la aceste observații care îl fac pe cititor să zâmbească bonom, de cele mai multe ori. În spatele acestora stă o abordare aplicată e epocii, a mentalului psiho-social și a practicilor literare de atunci.
Criticul scanează literatura făcută de poetele ardelence din secolul XIX printr-o prismă paraliterară, cea de biografie auctorială care a servit drept un pretext de geneză a creației. De aici aceste dimensiuni extratextuale: „Toate generațiile și-au avut femeile lor fatale, poetele lor frumoase [...] Pe de altă parte, cine știe cu adevărat drama frumuseții?!”. O altă dimensiune a acestei poezie este, după cum consideră universitarul de la Târgu-Mureș, „obsesia propriului sentiment de abandon”. Autorul ne anunță că este vorba de un grup de poete care vin după Eminescu: „Posteminescianismul feminin e făcut aproape numai din suferință. Stilul suferitor e general și poetesele se exersează strict în durerea de părăsire”. De aici, reies și „poetica din suferință”, „lirica de inimioară”, „sensibilitatea lacrimogenă”, „poezia ca plânset de inimă”, „istorii de frustrare” etc.
„Ardelencele sunt, de fapt, niște voluptoase cenzurate cărora le place să se scalde goale-n râuri [...] și să cocheteze «cosmic». Sau măcar să aibă fantezia scăldatului erotizat. Sunt, în realitate, niște seducătoare, numai că au ambiții prea mari” – ambițiile rupte de realitate, iată dimensiunea care ne preocupă după lectura acestei cărți. Criticul constată că „excesul de melodramă și clișee” al acestor scriitoare din Ardeal „jumătate mare e din bovarismul eminescian. Dacă Eminescu ar fi dat mai mult prestigiu voluptății decât suferinței, ardelencele n-ar fi suferit atâta. Vor fi fost iubiții lor niște ingrați, dar mult mai de vină e Eminescu, pentru că el le-a sedus definitiv cu un clișeu melodramatic”, „e o suferință obligatorie, desigur, ca rețetă de artă, un melodramatism de modă, de comandă publică imediată la care se răspunde prompt și adecvat”.
Este identificat aici un fel de epigonism androcentric al liricii feminine din Ardeal, așa cum este urmat ca model Eminescu, Goga, Șt. O. Iosif și Coșbuc. În cazul celui din urmă, Al. Cistelecan constată: „Cu deosebire Coșbuc a vorbit inimii feminine ardelenești, pe care a mobilizat-o la cântare generală, după ce i-a pus la îndemână formula de idilă țărănească. Rar poet, fie el chiar și Eminescu, care să fie urmat de un așa solemn cor de imitatoare devotate, dar, din păcate, niciuna mai răsărită decât alta”. Acest epigonism are aici și o explicație: „Fete de popi sau învățători în general, date la pensioane speciale unde au deprins câteva limbi străine, ele și-au educat sensibilitatea la elegia eminesciană și la idila coșbuciană, torcând apoi cu spor și metodă dintr-un caier care le reunea convenabil într-o modalitate minoră, de artizanat al duioșiei. Unele mai patrioate s-au contaminat și de iredența lui Goga, prea puțin potrivită, însă, la lirele lor triste și delicate, de Șt. O. Iosif: suspinuri, doruri, nostalgii, efuziuni de inimă”. În cazul unora, criticul îi dă dreptate lui Lovinescu care constata „o simplă criză de junețe blocată și extinsă asupra întregii vieți”, considerând pe unele din aceste poete drept „o nevinovată victimă a vieții și a iluziei de artă”.
Printre numele de poete necunoscute, am găsit unul notoriu: „Veronica Micle e mult mai meritorie – dacă nu cumva și mai celebră – ca personaj al literelor române decât ca poetă (fiind, fără dubiu, cea mai celebră româncă, printre români cel puțin). Versurile ei au profitat, cât s-a putut (și s-a putut destul de mult) din legenda (dar, să fim drepți, și din realitatea) idilei cu Eminescu și din «dialogul liric» purtat o vreme între ei”. Lipsește un oarecare resentiment, dar acesta este înlocuit cu succes de ironie în abundență: „ca iubită a poetului național trebuia să fie frumoasă; nimeni nu poate admite contrariul, căci ar fi descalificare națională”. Este vorba și de o revenire, o revizuire a miturilor cam roase deja pe la colțuri: „Idila n-a fost, probabil, chiar așa de exemplară pe cât o voia publicul ahtiat de romantisme absolute [...] S-ar putea ca Ibrăileanu, al cărui curs despre Eminescu e foarte atent la toate virtualitățile și posibilele ei consecințe, să fi avut dreptate când zicea că «scrisorile către Veronica Micle sunt de o ipocrizie fără seamăn. Se vede bine că el n-o iubea»”. Argumentele evită speculația, și uzează date și fapte concrete, aproape de statistică literară: „Poezii-le ei au parte de trei ediții [...] după mai interesante devin scrisorile trimise și primite de la Eminescu [...] semn clar că posteritatea o voia doar ca eroină de idilă”.
Criticul produce sentințe bine asumate: „Veronica Micle e o Emma Bovary mai norocoasă (în sensul că a fost atrasă totuși în raza gloriei). Ea e chiar Emma Bovary a literelor noastre”; „Cred că iubea totuși mai mult gloria și postul de muză națională decât pe cântăreț”; „Veronica Micle e însă un caz interesant de bovarism dus până la o specie de parazitism creativ”; „Însăși această dragoste e inițiată din bovarism, din elanuri de admiratoare care se vrea «muză»; De «poet» nu de om, se înamorează mai întâi Veronica, ceea ce poate însemna că râvnea mai degrabă postul de muză decât de amantă” – un bovarism nu neapărat în formula lui Jules de Gaultier, dar și de această manieră, căci este vorba despre capacitatea umană de a se imagina altul și de a deveni în direcția acelei imagini, de multe ori ratând fie traseul, fie ținta. „Vis, desigur, de pension, dar care, iată, se adeverește...”, mențiune ce ne amintise de Emma Bovary citind cărți romantice la pension, dar și de moartea Veronicăi, pur și simplu calchiată după Emma, chiar și arsenicul fiind același!
În cazul Veronicăi, autorul se oprește la „Vivacitatea asta psihică (ce traduce mai degrabă un amor ca vanitate decât ca pasiune)”. La această poetă aflăm că „Dragostea devine o artă de salon” unde se produc „Sentimente și stări strict declamate, cu o partitură mai colorată a afectelor negative, adăugând euforiei și melancoliei câteva note de eminent resentiment, sincer făptuite – cam acesta e folosul cu care poezia Veronicăi Micle s-a ales din contaminarea sa eminesciană. Atât s-a putut”.
Revenind la demitizarea la care ne refeream mai sus, cităm: „Scrisorile, vrem-nu vrem, reprezintă un atentat la imaginea poetului sublim. Ele sunt, pe jumătate, un deicid. Sau, dacă nu, măcar rămân angajate într-un proces de lezmajestate, printr-o drastică umanizare a poetului. Ele străbat drumul, simpatic și fatal, de la Hyperion la Tropoțel”. Cistelecan conchide (uimește, de altfel, la acest critic calmul argumentației): „Brusca lui umanizare poate fi o traumă culturală pentru mitografi, dar și o șansă pentru iubitorii de rând”. Ultimul citat vizează însă și un bovarism literar colectiv, felul în care ne concepem și ne construim ca literatură, ca istorie și receptare literară.

Psihanaliză cu domnul doctor Cistelecan

Cercetătorul anunță „metoda” acestui volum din start: „ardelencele, uitându-și de sine în focul dragostei, scapă adesea câte-o notă psihanalizabilă”. Analizând versurile Marianei Moșoiu, criticul menționa în acest sens: „cineva priceput ar putea converti psihanalitic imaginarul ei”, autorul revine la această „metodă” și în altă parte zicând: „psihanalitic vorbind”. Or, teza psihanalitică a domnului Freud mai este valabilă, mai poate fi aplicată, consideră Al. Cistelecan și noi îi vom da dreptate, în pofida numeroaselor critici și contestări aduse psihanalizei în ultimele decenii.
„Nu există alte dureri voluptoase decât cele de amor”, citim în aceste pagini critice. Aflăm că „Toate suferă peste poate, jelesc permanent de amor și se hrănesc numai cu deziluzii (ce-i drept nu numai primele noastre poete suferă – deși ele mai amarnic, fără anestezie la retorism – ci și ultimele; optzecistele au reciclat suferința în isterie, iar după ele urmează numai decepții fruste, din care nici măcar dragostea cea mai concretă nu le sloboade; dacă ar lua cineva poezia feminină română drept material de psihanaliză națională, bărbatul român ar ieși ba insensibil și cinic, deși seducător, ba decepționat în potență și fără gust de ritual)”. Curioasă această perspectivă a investigării imaginii unui popor, a unei epoci apuse prin prisma literaturii. Să nu uităm în acest sens că Schliemann a descoperit Troia în primul rând în „Iliada”.
Citești și înțelegi că istoria în tumultul ei a dus vieți întregi necunoscute de noi, biografii ale unui secol apus. Cercetarea se face cu textele pe masă, cu biografiile readuse la zi, ceea ce trădează amplul efort depus pentru realizarea acestui proiect critic. Fiecare poetă este înramată și fixată în galeria de portrete: „Marca Mariei Suciu nu sunt diminutivele și cuvintele drăgălașe, oricât de abundente, ci absolutele, pateticele”, autorul consideră această poetă drept o „Didonă veritabilă” și „declamatoare”. Referindu-se la Lucreția Suciu-Rudow, criticul menționa: „se pare că odată nefericirea trecută s-a oprit și talentul; sau motivația”. Aceeași poetă făcea, după cum crede Al. Cistelecan, „monografie de sentiment în versuri”. Fascinează însă felul în care autorul știe să identifice motivații, frustrări, stări psihologice care stau în spatele facerii literaturii. Adică, moartea autorului nu este posibilă, acesta revine, este chiar readus în forță, căci acolo în el stau multiplele explicații ale faptelor literare.
Iată un alt portret – Maria B. Baiulescu, „patrioată și feministă militantă”, „femeie de ispravă, într-adevăr, mult peste ong-istele de azi”, „o femeie bravă, inimoasă; dar poetă cum a putut (mediocră)”. Mă gândeam că feministele (dintre care fac cumva parte și eu prin unele viziuni împărtășite, prin fireasca dorință de emancipare (o emancipare permanentă), printr-o determinare de gen, care totuși își are amprenta, orice am zice), feministele ar avea ce reproșa acestei cărți, unele poate o vor face, altele poate au și făcut-o. Totuși, această carte poate fi considerată un manifest „feminist”, chiar dacă ar părea stranie această formulă. Și acest „feminism” al lui Cistelecan, îmbrăcat într-o haină ironică, constă în faptul că autorul empatizează ironizând. Pe de altă parte, criticul conturează unele dimensiuni definitorii ale acestei poezii: epigonism (preluarea modelului masculin, poziționarea în avalul literaturii și a vieții care este androcentrică, simularea bovarică a unei imagini închipuite despre ce ar trebui să fie femeia-poet etc.).
Or, cartea stârnește niște reproșuri firești, din porniri feministe, firești și ele, doar că tot feminismele impun alte rigori în fața cărora multe din aceste poete nu rezistă, așa cum emanciparea (adevărată) nu este un bici împotriva bărbaților sau o simulare, ci o încercare de egalizare între genuri. Totuși, în cazul „psihanalistului” Al. Cistelecan este vorba de o patriarhalitate empatizantă ginic și asumată. Criticul constată resentimentul acestor poete, fapt care anunță o viitoare evoluție și care pregătește alte voci și alte poetici, sperăm că mai reușite în sens literar și auctorial.
Citind această carte, mă surprindea faptul că trăiesc stări controversate, uneori aș fi polemizat cu domnul Cistelecan, dar totul sfârșea într-un soi de zâmbet in mente, dacă pot zice așa. Spre exemplu: „Puține poezii, într-adevăr, nu plâng necazul iremediabil de amor [...]. Asta se lasă întotdeauna cu multă dramoletă, cel puțin până la lecuire. E un incident eminent traumatic, dar, și pe altă latură, eminent productiv. Așa și la Lucreția. Nu-ncape vorba că nu-i deloc gest elegant să dezamăgești prima dragoste a cuiva, mai ales a unei fete sensibile. Dar dacă e vorba de poetă, lucrul trebuie făcut neapărat (nu spun că și numaidecât), în interesul istoriei literare (al patrimoniului național, cum ar veni). Chiar dacă trauma lăsată devine definitivă, istoria literară tot trage – ba chiar cu atât mai mult – folos. Asta pentru că poezia lirică e, de felul ei, cinică și pretinde victime biografice. Dacă toate primele iubiri (și celelalte, firește, dar astea contează mai mult) ar fi fost fericite ori măcar saturate, cel puțin jumătate din poezia lumii nu s-ar fi scris”.
Când ne vorbește despre Maria Cioban aflăm că „Poeta nu scrie grozav, e drept; ba din contră; dar nici Lamartine, Goethe și alții nu scriu mai bine când sunt traduși de ea (originalele sunt presărate cu câteva traduceri). Au, probabil, cu toții, o problemă de nivel ardelean”. Felul în care este făcută observația nu poate să nu placă, dar deja te preocupă ochiul care citește și mintea care produce ideile. Această carte este și o relectură prin care un tip de grilă ironică, postmodernistă de lectură este suprapusă peste textele de ieri, mai bine zis de alaltăieri.
Pentru cititorul interriveran al Basarabiei este vorba de o carte diferită ca topografie, un volum care te scoate din obișnuitul spațiu moldav al secolului XIX în care la Iași pulsa cordul evenimentelor literare. Și acest aspect place, căci literatura română este axiomatic una și indivizibilă, divizibili suntem ca autori și ca principii estetice, dar anume această diversitate este condiția sinequanon a creației.

Polemici & Argumente dialogale

„Cam jumătate din poezia noastră feminină (de nu din toată literatura) e scrisă fie înainte de măritișul poetelor, fie după pensionarea lor” – un enunț care a sunat ca o alarmă, așa cum este ușor să critici povestea androcentrismului, să reproșezi patriarhalitate, să acuzi de discriminare, dar mai greu este să dialoghezi, să iei în considerație și observații argumentate, să admiți că celălalt, complementarul tău (tu fiind femeie) poate să își propună o soluție de conviețuire constructivă în viață și în literatură, la fel cum și tu ai putea înainta „reproșurile” tale de gen, contribuind astfel la un dialog complex și prolific, abandonând astfel bătăliile epidermice, voluptoase, ideatice și de toate felurile care se mai dau între cele două jumătăți ale speciei umane. Literatura nu are gen, dar îl au autorii, de aici permanenta necesitate a comunicării. Or, criticul Al. Cistelecan ne comunică multe prin această carte, îl putem critica, îl putem contesta, ignora (citind înțelegi că anume aceasta și era miza auctorială), dar mai „productiv” ar fi să luăm în calcul observațiile lui pertinente, care sunt argumentate și își au la îndemână statistica, axiologia și o estetică care sfidează secolele.

Revista „Scriptor”, Iași, nr. 3-4, 2016.