agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2989 .



Călin Vlasie: poeme zburătoare
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]

2016-04-01  |     | 



Practic de multe ori exercițiul recitirii cărților, o recitire în timp, o revenire la cărți mai vechi, așa cum permanenta ancorare în noutate este și o formă de isterie pe care o trăim astăzi cu toții când alergăm după produse noi și mai noi. Or, inovația și omul recent sunt sintagmele-cheie ale timpurilor pe care le parcurgem.
Mai jos voi „citi” din Călin Vlasie la modul cel mai close reading posibil. Voi începe cu un poem. Este vorba de „Bufnița dușmănoasă” din „Întoarcerea în viitor”. Este un text realmente unic. Un poem pe care unii poate chiar l-ar trece cu vederea. Îmi place cum începe acesta. L-am citit de vreo 5 ori. Mi se crea impresia că stau singură într-o odaie în care era un volum de poeme de Edgar Allan Poe. Dar aceasta este deja paratextual. Îl lăsăm la o parte.
„Mă cercetează perfid/ o insectă galbenă/ cu coarne și fălci/ groase”, acestea sunt primele cinci versuri ale poemului. Un sens circular al lecturii care fascinează, unul presupus și în alte texte: „poem pe care-l pun în cerc/ pentru a susține mișcarea” („Scurtă vlasilalie”). Parcurgeam versurile și simțeam că mă citește poemul pe mine, este acolo o întoarcere, o răsturnare vectorială a eului, obiectele, alte ființe se ancorează, converg în el. Este atmosfera și din alte poeme, „văd”: „văd/ cum/ spaimele/ coboară/ din/ om/ în/ lucrurile/ sale”, iar „viziunea coboară din lucruri” („Vânzătorul de lecitină”) sau starea din „Autofotografierea”: „mă văd pe mine/ cu ochii lui”. E un fel de chosism deja demonstrat al poeziei lui Vlasie: „privirea mea/ Care m-a inventat pe mine/ Care mă trădează fiecărui/ lucru în parte” („Emisiune”), așa încât pare că poetul își propune cumva să discute aproape obiectual despre „sentimentele lucrurilor” („Sentimentalizare”). Un chosism care nu ține doar de poezie, în 1979 citim în unul din jurnale: „Într-o zi toate obiectele actuale își vor pierde actualitatea cotidiană. Vom fi în situația de a citi poezii cu notițe de subsol lămuritoare”.
Astfel, într-un sfârșit, „Sinele s-a întors/ în sine însuși” („Singur, mai eficient”), în solitudine. Eul e singur și în „Bufnița dușmănoasă”: „sunt singur e noapte/ luna miroase/ ca un ou de carbid”. Insecta și oul (ermetică poveste, a se vedea și poemul „Emblema unui ou”, un ermetism de bucătărie poetică), mai ales prima mă aruncă în stări kafkiene de lectură, dar aceasta ține de teoria cititorului, speculativa teorie a lecturii și a receptării produsă de americanii care vor o cultură (poate și o literatură mai soft) și totuși așa mi se citesc aceste versuri, căci „insecta galbenă/ se preface/ într-o bufniță”, așa de parcă „Metamorfoza” praghezului continuă, nu a luat sfârșit. „Drace!”, exclamă gura poematică, și iarăși Poe cu miezul nopții (Vlasie crede că „Eternitatea începe la miezul nopții”, „Triunghi cu privighetoare”) și cu un corb nocturn sare în ochiul lectural, dar aceasta ține de obiceiurile livrești ale ochiului cititor și nu este neapărat să vină din ochiul scriptural. Ruptura de romanticul Poe și modernistul Kafka se produce mai la vale unde șeful, un șef poematic, zice: „Urmărește bufnița/ scrie totul în/ foaia de observație/ și te voi decora/ cu o decorație”. Iată această „foaie de observație”, pentru un „raport exact”, este punctul în care ruptura de modernism mi se pare una clară, deși cineva s-ar întreba unde o văd eu. Este conștientizarea absurdului și totodată ironizarea lui subtilă, otrava și antidotul la pachet. Această „foaie de observație” revine în una din scrisori („X”): „(Foaia de observație)/ Eu sunt cel luat la ochi”, observatorul este observat. Și această observare înlocuiește existența: „nici nu exist, sunt de-a dreptul observat” (omul monitorizat până în ’89 și omul show-ului de tot felul de după).
Bufnița care nu mai exclamă nimic, niciun „nevermore”, „e gânditoare./ A luat un microfon/ și strigă-n eter/ că un căpcăun/ vrea s-o omoare!” Șeful, un personaj-absent al poemului, o prezență povestită, descrisă, care este de fapt la telefon cu ego-ul poetic, ordonă: „Decapitează microfonul [...]/ Sfarâmă cu raza din călcâi/ pârâcioasele timpane” (aici ne gândim și la sintagma „poezie pârâcioasă” din „Poezie și psihic”, dar nu ducem gândul mai departe). O poveste curioasă scrisă în anii optzeci ai secolului trecut, aproape vizionară pentru o Românie încă comunistă. Este povestea bruiantei polifonii care va invada estul odată cu democrația. Microfonul decapitat lasă loc unor surse sonore de oriunde să se anunțe drept centrale (a se vedea și megafoanele din „Megalopsihie”). Călcâiul, punctul vulnerabil al fraților de specie ai lui Ahile, locul în care va mușca șarpele biblic, se transformă în arma care va sfărâma auzul, capacitatea de a discerne auditiv mesajul lumii noi, al noii epoci, care vine cu bunele și relele ei.
„Aud bufnița cum vomită/ peste visul meu”, o poveste aproape sartriană în care greața este proprie și altor ființe, dar această lărgire a arealului ține deja de o nouă paradigmă literară pe care optzeciștii au știut să o impună, dar și să o gândească, inițial intuind, apoi chiar conceptualizând noul vector.
Imaginarul păsăresc nu se limitează la această bufniță în poezia scrisă de Vlasie, care conține multe „paseri și spasme” („Lumina cu lavă”), chiar și „vrăbii cântă” în aceste dimensiuni poetice. În alte poeme mai planează și altele: „privighetoarea era./ Zbura spre mine,/ mă privegea”, este „O priveghetoare a beznei” („Ungmar”). Această zburătoare se adeverește însă o irealitate, un produs in mente al poetului: „Privighetoarea este ideea mea”. Este vorba de „privighetoarea infinită” din deja menționatul poem „Triunghi cu privighetoare”. Ca și corbul lui Poe, pasărea aceasta populează un timp nocturn: „Privighetoarea mea începe miezul nopții oarbă”, un aed orb al nopților, iată cine este ea. De la ideea la infinit, și de la orbire se ajunge la ficțiune: „Privighetoarea este ficțiunea iernii”, astfel nu știm a existat sau nu aceasta, dar știm că există poemul, poetul și posibilitatea lecturii.
Cred că cei care vor citi acest text vor fi mirați de abordarea tematică aleasă, poetul însuși se va mira, dar tema, până la urmă este un pre-text, o soluție de lectură, una oferită și de Vlasie: „l-am luat pe Noi/ și l-am plimbat prin/ păsări vehicule biblioteci”. Dacă în itinerarul poetic sunt incluse aceste înaripate (mai sunt și îngerii, dar tema angelica ține deja de un alt pre-text similar), de ce le-am ignora noi în demersul nostru critic?! Nălucile și himerele vlasiene „pene au ca păsări” („Maximum-maximorum”). O altă poveste de citit în aceste poeme – nălucile. În „Anti-camera” planează niște canari, „Paseri în ochi mânioși se tem” și aici vine întrebarea retorică: „Cine urcă și cine coboară?” O întrebare deschisă cu mai multe variante de răspuns.
Nu știu ce este acest text, nu este o cronică, nici un eseu, un manifest, este un text despre literatură, despre cum e să cunoști un scriitor mai mult decât la un festival literar, în paginile unei cărți, ale unei reviste, într-o cârciumă literară etc. Consider acest text o introducere în tot ce voi scrie despre Călin Vlasie la viața mea. Nu știu dacă voi putea fi pentru cărțile lui Călin Vlasie un bun, mai bine zis, un adevărat critic. Mai degrabă pot admite acea recunoaștere pe care poeții o acordă poeților, dar mă întreb oare aceasta nu este mai mult, mai adevărat?
Dacă ar fi să îi fac un portret lui Călin Vlasie, pentru cititorul basarabean, care îl cunoaște mai puțin, dar și pentru cel din țară, pot afirma cu certitudine că este vorba de o personalitate multiplă („mă/ extrag/ din/ euri”, „puterea”), un poet care știe să își gestioneze contradicțiile (acea „nebunie a combinărilor”, „Deviere în mașina de scris”), unul care a avut și are multe de spus, dar o face dozat, anunțând: „Voi exprima cât se poate de clar confuziile” („Vorbire limpede”). Este poetul care a întrebat inițial: „Cine sunt eu? Aceasta-i întrebarea care declanșează brusc conștiința și poezia” („Poezie și psihic”).
Urmărindu-l la Botoșani, unde l-am cunoscut, am înțeles că nu practică o agitație poetică inutilă (vorbărie, beție etc). Cunoscându-l, am înțeles că poți vorbi și despre abilitatea poetică a unui om, căci nu oricine este poet și nu orice poet are abilitatea de a transmite umanul din sine. Călin Vlasie le are pe ambele. În „Poezie și psihic” el extinde aceste limite binare, afirmând că „Poezia nu-i decât o formă a poeticului”, or, poetul este mai mult decât scriitură, este o formă existențială și o structură mentală și multe altele de enumerat.
Vlasie a fost și este poetul chinuit de propria poezie, dar aceasta o poți înțelege dacă stai cu el (măcar) o săptămână la Pitești (și aici subiectivismul meu este amestecat cu o doză enormă de obiectivitate aproape obiectuală, am argumentul, am fost, am văzut). Acolo am fost nevoiți (i-am făcut vara aceasta o vizită la Pitești împreună cu Ivan Pilchin) să ne adaptăm permanent la natura lui poetică, o natură deloc liricoidă, mai degrabă o formă lucidă și ludică de a poetiza și de a poemiza lumea și lucrurile. O sursă de tensiuni permanente ale poemelor vlasiene este viața și lumea, de acolo vin toate. Dar poetul nu practică un fel exhibiționist de a le pune în pagini. Când încerci să cauți în luciditatea lui exageratul control al rațiunii acesta dispare ca o Euridice în fum, poezia lui Vlasie nu este rațională, ea este rațiune și aceasta este altceva. Este esența pură. Lipsa acelor metafore pitorești pe care le întâlnești pe toate „dealurile” și în toate „văile” literaturii noastre e nota distinctivă a stilului poetic al acestor texte. Vlasie evită o retorică zadarnică practicată de predecesorii lui, dar și de unii colegi de generație.
Dezmembrarea lumii și a timpurilor, acel „principiu al dezintegrării”, când se „desfoliază veacul”, iată un ax al poeziei lui. Starea de apercepție a sensului și imaginea percepută din punctul de vedere al psihismului („Psihul și psiha ce fac?”, „Wolfram”) sunt alte direcții poetice. Timpul în care reperele nu mai sunt sigure este timpul „scris” de Vlasie. Invers proporțional cu timpul care se deconstruiește, poetul de la Pitești construiește poem cu poem („uitatele mele poeme”, „Camera de vise”). Desigur, ca poet, gusturile sale sunt de factură postmodernistă, un postmodernism în fașă în spațiul românesc, iar Vlasie este un nume-pilon al acestuia, care este ignorat în primul rând de sine (dacă vreți un argument, vedeți cum și-a reeditat propriile cărți).
Vlasie este unul dintre puținii scriitori care a trecut proba de foc a succesului (nu știu, cred că a comis erori la viața lui, ar fi oribil dacă nu le-ar fi comis) și a rămas scriitor. O performanță mai mare nu prea cunosc! O poveste aproape similară cu cea a Ecleziastului, a unui Ecleziast literar care exclamă: „Vedeți, iubiți contemporani”. Vlasie nu este un mizantrop, l-am observat în diferite situații literare, dar Vlasie este un Cato al poeziei românești prin ceea ce face în sens editorial și nu numai. Avea dreptate când zicea în 1973 în unul din jurnalele sale că „poezia mare trebuie să fie aparent simplă” și că „înnobilarea poeziei o dă felul unic în care îți regizezi ideea poetică”. Regia la care apelează Călin Vlasie este una exigentă, în „Poezie și psihic” recunoștea: „Eu doream să fiu mai bun decât Eu însumi”. Acest perfecționism de înțeles a marcat tot ce a făcut Vlasie în literatură.
Tot în 1973 scria că „apoi mi-am dat seama că amnezia e un fenomen necesar în actul creativ, firește amnezia temporară: a trăi, a te uita, a te regăsi...”. Într-o scrisoare neexpediată unui prieten în 1983, Călin Vlasie menționa despre poezia sa: „știu că e o poezie unică și va părea oricând nouă”. Și îi dăm dreptate, azi după 40 de ani (de umblat prin pustia literaturii postcomuniste).
În nr. 9 al revistei „Vatra”, a apărut anul acesta un grupaj de poeme semnate de Călin Vlasie. Chiar primul poem, „țipătul”, aduce în scenă o pasăre „țipătul strident și sinistru/ e al unui păun/ cocoțat pe o coloană/ pictată proaspăt/ în labirintul de la Knossos”. Nu miră păunul, doar că observăm o pasăre mai puțin zburătoare, dar care e cocoțată pe o coloană (aproape a infinitului) împrospătată cromatic. Acest grupaj pare să continue felul de a face poezie al lui Călin Vlasie (apar aceleași teme, aceleași constante poetice) și, totodată, anunță un altceva poetic, o uitare, un dezvăț de poezia făcută mai ieri (dezvățul la care ne îndeamnă Roland Barthes în unul din eseurile sale) ceea ce bucură și intrigă. Sentimentul cititorului este cel al expectației: ce va urma, dragă Logopsih?!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!