După Socrate – în mod axiomatic – există o legătură biunivocă între Frumos și Bine (adică între etică și estetică) în sfera gândirii afective. În Banchetul (201c) – o lucrare esențială despre iubire - Socrate întreabă (pe jumătate retoric): „Oare cele bune nu-ți par a fi și frumoase?” stabilind că Bunul este Frumos, iar mai apoi, în aceeași lucrare (în 206a și 206e) conchide că și inversul afirmației (Frumosul este Bun) este de asemenea valabil: „amorul [] umblă după [] creație în Frumos” și „Eros este dorul de a stăpâni de-a pururi Binele”. Timp de mai bine de 2000 de ani acest lucru – echivalența dintre bine și frumos - nu a fost contestat, ba mai mult, odată cu apariția creștinismului, el a trecut din metafizică în teologie (cu ajutorul gândiri mistice de data aceasta) și mai departe în suflete prin credință. Sfântul Augustin spune: „Iubește și fă ce vrei!” (și într-un alt loc completează: „omul bun este liber, chiar dacă este sclav”) pentru a fundamenta cu justificările credinței faptul că acolo unde există iubire, binele înseamnă libertate. Iar iubirea – tot Sfântul Augustin o spune – este „frumusețea sufletului”.

Sensibilitatea romanticilor, stimulată paradoxal tocmai de o exacerbare a rațiunii – proprie secolului XIX – desface pentru prima dată legătură dintre Frumos și Bine, fie prin promovarea unei estetici a urâtului (Ch. Baudelaire), fie prin crearea unei pleiade de îngeri frumoși, contestatari ai Binelui (vezi spre exemplu: Demonul de Lermontov sau Luceafărul de M. Eminescu). Atât Urâtul putea fi Bine, cât și Frumosul putea fi Rău. În ecuație intră – încă – trăirile afective, ba chiar cu supra de măsură; revolta nu este - încă – îndreptată Creației, ci împotriva monopolului divin asupra Binelui, cu ajutorul și justificarea Creației.

Omul însă nu se oprește aici; el dorește cu orice preț să își ia în stăpânire Binele, (chiar și fără discernământ) și să își construiască o morală nouă, deasupra esteticii și teologiei, (chiar și împotrivindu-se lui Dumnezeu, când înțelege că această este singura cale). Tot la Socrate găsim și sâmburele revoltei împotriva lui Dumnezeu. În Eutifron (10a și 10d) Socrate întreabă și își îndeamnă urmașii să se întrebe la rândul lor: „Ceea ce este legiuit este oare și iubit de zei fiindcă-i legiuit sau invers: fiindcă-i iubit este și legiuit?” Dacă în loc de zei ne gândim la Dumnezeu și în loc de legiuit punem nu numai cuvântul evlavios/pios, ci și cuvântul Bine, ne aflăm în anticamera procesului lui Dumnezeu, încheiat cu deicidul lui Nietzsche: „Gott ist tot!” – „Dumnezeu e mort!”. Camus are dreptate când afirmă că „din clipa în care omul îl supune pe Dumnezeu judecății morale, Îl ucide în el însuși” (Omul revoltat).

După ce Dumnezeu cade – din Cer și din suflete, nimic nu mai oprește ca și legătura dintre Bine și Frumos să se destrame. După Frumos vine rândul relativizării Binelui. În lipsa sufletului gândirea afectivă și cea mistică își pierd subiectul; rațiunea pură – ce are ca subiect corpul biologic sau corpul social – nu mai poate găsi nicio definiție sau justificare absolută și transcendență pentru Bine. Binele nu mai este cu necesitate nici general și frumos și – în consecință – nici dezirabil. Discursurile moderne despre Bine nu sunt altceva decât reflexe demagogice; Binele devine sinonim cu Interesul personal sau de grup și nu numai că nu constituie o opreliște în calea crimei, ci ajunge să o și justifice. Secolul XX este secolul crimei în numele Binelui, secolul în care Binele devine Urât.

-------------------

Chiar și după eșecul zgomotos al metafizicii Frumosului și după secularizarea Binelui, rădăcinile biblice ale relației dintre bine și frumos – aventura primilor oameni: Adam si Eva – rămân neclintite în memoria și conștiințele occidentale. Gândirea mistică, lipsită de subiect, supraviețuiește totuși sub forma unui reflex cultural și se ridică, nu de puține ori, împotriva rațiunii.

Din perspectivă occidentală – tributară fără echivoc creștinismului – binele și frumosul fac parte din Creație, din însăși definiția Omului și țin de actul splendid de rebeliune împotriva Creatorului: mușcatul fructului din pomul cunoașterii. Oricâte interpretări se dau și se vor mai da acestui act, el rămâne nu doar ca o prăbușire, ci și ca o naștere, ca o trezire a conștiinței – locul în care Binele și Frumosul capătă un sens.

După ce au mușcat din fruct Adam și Eva și-au descoperit goliciunea, s-au rușinat și au căutat să și-o acopere. „Și și-au deschis ochii amândoi și, cunoscându-să a fi goli, au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte.” Terminologia este importantă. La început, în Rai, Adam și Eva au fost nuzi, nicidecum goi; abia în urma păcatului ei „au devenit” goi. Goliciunea nu este același lucru cu nuditatea. Goliciunea presupune conștiința care cântărește, nu doar constată, care știe ce este posibil, care îi sunt dorințele și care poate lua decizii în funcție de putință și dorința; însuși cuvântul goliciune desemnează o lipsă, o scădere.

Adam și Eva au descoperit cu stupoare funcționalitatea corpului; și mai mult: au descoperit faptul ca înainte de a mușca din fructul interzis, nu au fost nimic altceva decât niște opere de artă, (frumoase și iubite de către extravagantul Dumnezeu-creator). Funcționalitatea propriilor corpuri pe care o Adam și Eva o descoperă îi aruncă în lume, pentru că ei – prin corpurile lor - devin utili Lumii, deci parte a Lumii. Rolul lor estetic este uitat sau se atrofiază; rolul etic, în schimb, devine primordial. Mântuirea poate fi astfel înțeleasă ca o încercare de a întoarce omul, prin Bine, la starea de Frumos, adică: în Eden.