agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-08-03 | |
Ne-am obișnuit prea mult să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana vieții, să ne îngrozim și să alegăm și mai repede. Inevitabil către ea. Abia dacă ne-am dezice de trupul ce se obosește și se descompune în această alegare turbată, dacă ne-am opri și dacă ne-am întoarce spre ea cu un curaj sinucigaș, am putea domestici moartea. Căci moartea nu trebuie alungată, ci trebuie înțeleasă. Dulăul negru lăsat să curețe pământul ar deveni cerberul credincios al unei lucidități capabile să îl privească în ochi. Însă doar Orfeu poate depăși paradoxul învingerii morții prin renunțarea la viață; și nici el pentru totdeauna.
Ce gânduri poți pescui în abisul unui acces de panică! Hamlet, sprijinindu-și cu un deget tâmpla, s-ar întreba: „ce vise/ pot răsări în somnu-acesta-al morții/ când hoitu-i lepădat?”... Conștiința nu se plânge de moarte în sine, ci de perspectiva vieții ce precede moartea, plină de așteptarea morții. Pentru conștiință, moartea – ce o suprimă și pe ea însăși, nu doar trupul – nu este altceva decât o pedeapsă; nediscriminatorie – într-adevăr!, însă nemeritată. Protestul împotriva ei este tragic și inutil; el însuși, cu întregul său cortegiu dezolant de negării, elegii și zbateri – se adaugă suferinței certitudinii morții. Răspândim mirosul de putreziciune cu mult înainte de a fi coborâți în mormânt și cu orice încercare de a-l alunga nu facem altceva decât să-l sporim. Doar omul poate transformă pașii aceștia morbizi în pregătirea saltului spre sublim. Suferința îngroașă aerul ce îl înconjoară și îi crește portanța; dar dacă toate sufletele capătă potențialitatea zborului prin suferință, singurul sufletul care a reușit să îl învețe cu adevărat este sufletului creștin. Mă consternează – și mă înduioșează totodată – genială strategie a conștiinței – a sufletului – creștin. Dacă de moarte nu se pot ascunde nici măcar naivii, creștinii au găsit modalitatea de a eluda – nu moartea în sine, nu certitudinea ei, ci – durerea și revolta provocată de o sentință nemeritată. Nu prin mângâierea rugăciunii, nu prin închipuirea unei vieți în ceruri, ci prin înlăturarea nevinovăției. Dacă pedeapsa morții este implacabilă și oricând posibilă, a fost inventată vinovăția care să atragă după sine pedeapsa: păcatul originar – pandemia transmisibilă prin însuși actul nașterii. Și pentru că era nevoie de un judecător în față căruia să se Omul să se autoacuze Dumnezeu a fost inventat. Spun “inventat” pentru că El – Dumnezeu – a avut la început un scop precis. Păcatul este anterior lui Dumnezeu, pentru că și moartea este anterioară lui Dumnezeu. Efectului lui este însă infinit benefic pentru conștiințe. Viață omului vinovat – ce își recunoaște păcatul și se căiește! – este dreaptă – pentru că ispășește un păcat – și are un scop – mântuirea. Moartea, ca urmare a acestui proces, devine o chemare la judecată, o împlinire a destinului, iar viață poate fi trăită - ce blasfemie! - pentru că își găsește remediul: speranța. Viață învie în omul credincios, liberul arbitru nu este anulat și nu numai răul extern, conștient, ci și hazardul pot fi înglobate în economia existenței. Dar ca să înțelegi asta trebuie să fi coborât deja printre viermi și flăcări și să fi anulat orice principiu al viului. Să te fi oprit, să te fi întors și să fi privit moartea în față. Ce oglindă onestă este moartea! … Și ce pierdere! Ceea ce altă dată ne-a salvat, acum ne amețește, ne epuizează și ne dislocă. Rațiunea ne-a ars aripile, dar sufletul nostru este încă în văzduh! În modernitate, chiar dacă se râde gros de păcatul originar și de autoritatea divină ca de niște mituri nefolositoare, rămâne păcatul mărturisirii false, al autoacuzării – în fond un act de calomnie infamă. Moartea rămâne neclintită, dar în plus rămâne reflexul creștin al vinovăției pe care nu îl mai înțelegem. Tragedia omului – a ceea ce a mai rămas din el - seamănă izbitor cu tragedia lui K, pe care „cineva” – el însuși înclin să cred - l-a calomniat și care merge la un proces al cărui inevitabil sfârșit este condamnarea și execuția. Absurdul modern este mai puternic decât tragedia antică. Iar dacă de tragedie – cu lecția lui Oedip (în timpul grecilor) ai a lui Isus (în timpurile premoderne) - ne-am vindecat asumându-ne – și plătind - greșeală și luându-ne astfel în stăpânire destinul, din absurdul modernității nu există scăpare. Pentru că noi lucrăm cu hărnicie la întreținerea lui. Cioran Paris, Marti - 2 august 1938 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate