Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede țâșnită din cremene când o izbește amnarul. Aș compara-o, de asemenea, cu un mic lampion venețian care, înconjurat de umbra nopții, dă lumina-i capricioasă și strălucește ca o candelă ambulantă pe întunericul mișcător și rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfășurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligența subtilă și pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în fețe strălucitoare și multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit și se răsfrânge în mințile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumusețează claritatea unei oglinzi de preț.

Epigramistul aruncă în aer o droaie de săgeți, dar numai acelea care nimeresc ținta adică impresionează sunt salutate cu freamăte victorioase. Celelalte se pierd rătăcite, ca și ecoul unei pietre aruncate într-o fântână adâncă, a cărei apă depărtată, puțină și noroioasă, înghite și piatra, și ecoul. Ce îngrozitor e să vorbești cuiva care nu te înțelege! El seamănă cu fântânile fără ecouri.

Succesul epigramei e pururea condiționat de calitatea auditorului. Publicul ales care te citește sau te ascultă completează pe scriitor și-l clarifică. Această colaborare începe cu atenția și continuă cu înțelegerea și se sfârșește prin entuziasmul nestăpânit al aplauzelor.

Dacă epigramele vor avea darul să placă și să merite aprobare sonoră, atunci din aplauzele dv. dăruite voi face un buchet și-l voi arunca cu un salut adânc de gratitudine și de simpatie: ale tale dintru ale tale.

Ea se naște, cele mai de multe ori, din ciocnirea împrejurărilor neprielnice cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului. El prinde raporturile nevăzute dintre noțiunile cele mai disparate, le filtrează printr-o logică ageră, le dă o formă adecvată cu sentimentul exprimat și, punând concluzia într-un vers lapidar, aruncă epigrama din umbră ca pe o racheta de lumină. Ca să reușești o epigramă, nu-ți trebuie numai vervă și talent, ci și obișnuința de a te exprima în mod original și concis. Deși trec și eu d-a fi un abil improvizator, cred c-o improvizare stricto sensu nu există. Ea nu e decât rezultanta anilor de ucenicie, de muncă obscură și de meditație, când scriitorul, luptând în singurătatea odăii de lucru, cu greutatea d-a modela cuvântul pe ritmurile sufletești ale ființei sale, își sângerează mâinile întocmai ca sculptorul ce smulge blocului de marmură statuia triumfală, ce zăcea într-însul informă și latentă.

A improviza este a te folosi, atunci când trebuie, de comoara strânsă cu muncă, îndărătnicie și răbdare în sipetele neștiute ale simțirii tale și a face să țâșnească din adâncurile pământului unda limpede, filtrată picătură cu picătură, ce refuză să zacă închisă, departe de aer, de viață și de lumină. De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și arivismul mediocrităților. În astfel de clipe, indignarea mea s-a prefăcut singură în vers ca la Ovidiu, neputând s-o mai stăpânesc. În concluzie: epigrama e ca un copil; se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut.