Cutremurătoarea poezie a temmițelor

Ivirea lui Petru C. Baciu în spațiul literaturii române contemporane a surprins pe toată lumea, cu atât mai mult cu cât până la apariția volumului "Cine?" (Poezii din temnițe, Editura Majadahonda, București, 1995) nu publicase decât sporadic, dar și atunci în reviste cu o circulație restrânsă: „Gazeta de Vest“ (Timișoara) și „Bunavestire“ (Bacău).
Din Prefața preotului Nicolae Grebenea aflăm nu numai că e un „poet de talent“, netributar „marilor noștri poeți“, ci și că a fost un luptător împotriva comunismului. Și nu unul oarecare, de vreme ce comuniștii l-au azvârlit în temnițe mai bine de 15 ani. Sacrificându-și tinerețea și studiile, el s-a alăturat Frățiilor de Cruce și a organizat un punct de rezistență în zona Moineștiului, iar dacă nu ar fi fost trădat și vândut călăilor staliniști poate ar fi izbutit măcar să întârzie implementarea țelurilor roșii.
Așa, alături de alte mii de camarazi și de numeroși intelectuali și oameni din toate sferele sociale ostili noii ordini, a trebuit să urce o cumplită Golgotă, din care a scăpat doar pentru că a avut o credință nestrămutată în Dumnezeu și pentru că nu s-a abătut nici un pas de la țelul său de a se jerti pentru țară: „Din cupa jertfel sfinte sorbind cuminicare / Și-nvredniciți de-o stea străbatem de-acum veacuri, / Cu daruri minunate, cu veșnicii de soare / Și-om făuri o țară din vis și alte țancuri.“
Aproape de Dumnezeu, s-a regăsit și purificat în singurătatea munților, de la care a împrumutat tăria stâncilor și rezistența la furtunile de tot felul, ce aveau să-i folosească în toate răstignirile ce aveau să urmeze. O simplă înșiruire a închisorilor e suficientă pentru a-i înțelege revolta și, uneori, vorbele mai dure, dar încetul cu încetul acestea se estompează, deoarece a știut să ia suferințele ca pe un „pom cu daruri“ și, mulțumind lui Dumnezeu pentru că i-a dat „o viață vie“, i-a iertat pe călăi și a transformat coșmarurile în poeme luminoase, dedicate iubirii, anotimpurilor și splendorilor naturii.
Până a ajunge însă la această înțelepciune, „omul viu, uitat în mormânt“, a fost silit să parcurgă încercări de o bestialitate inimaginabilă, ce-l bântuie încă: „Când noaptea la fereastră îmi vine din adâncuri, / Din albe grohotișuri sau negre, hâde, smârcuri, / Atunci începe groaza, coșmaruri lungi mă scurmă, / Tresar la orice foșnet sau zăngănit de sârmă. / Din somn mă scoală spaime, cascade de-ntuneric / Știute doar de mine, torturi închis-ermetic, / Torturi meșteșugite ce-ntrec în viclenie / Chiar fiarele de pradă, cu-a sângelui beție. / Văd hrube reci și negre, cazane fărț de smoală / Topind făpturi umane, de vii, în pielea goală, / Născocitori de chinuri, de cazne și urgie, / Șiroaie lungi de sânge țâșnind din rana moale / De-atâta joc de pântec din leșuri curg fecale / Și alții-n patru labe, năuci culeg de-a valma, / Înghit și șterg podeaua cu limba și cu palma. / Alături două priciuri, de-a curmeziș o brută, / Pe pântec cu o cruce din excremenți făcută / Și-ngenunchind înfrânții se-nchină-apoi sărută / Și mădularul scârnav și crucea de pe burtă. / Și trec pe dedesuptu-i în rit de închinare / Ca pe sub Sfântul Aer, în Săptămâna Mare / Într-un tăcut și jalnic cortegiu-n care cazne / Au smuls din inimi cerul și-orice nădejdi umane, / În față, un confrate, zdrobit, cu coasta frântă, / Purtând drept diademă, bălos scuipat pe frunte, / Din gura celor care li-s zările pierdute. / De-o parte și de alta alți doi confrați de cruce / Rușinea delațiunii ei nu vor să apuce / Și ard ca două torțe cu rănile încinse. / În fiecare deget înfipte poște-aprinse, Legați de par, stau alții cu talpa-n sus anume, / În gură cu călușuri ca geamăt să nu sune. / Și-n jurul lor călăii lovesc cu răngi din șină / La tălpi și în testicol, până victima leșină. / Aduși apoi la viață cu zoaie din tinetă / Sunt puși la șoc electric, orgia se repetă. / Cruzimea și oroarea testate-n mii de forme / Înving orice voință din maldăre diforme. / Sub prici, la șerpărie alt atelier în care / Cei ce nu vor a-și face sinistra demascare / Sunt tatuați drăcește cu mucuri de țigară, / Bucată cu bucată, cum dreapănă o gheară. / Aici e numai noapte și cea din urmă treaptă; Aici zac muribunzii cu morții laolaltă, / Sfârșind în bălți de sânge, urină și fecale, / Aici doar șobolanii mau dau furiș, târcoale / Buimac, fără de vlagă, văd numai mișelie / Și-n orice ins o fiară ce vrea să mă șfâșie. / Și strig în miez de noapte și nimeni nu-mi răspunde, / Din grelele coșmaruri eu nu mă pot desprinde. / Smintiților din paturi moi - calde ca afară / V-a fost viața dulce, ba chiar vă cocoțară, / Voi n-ați știut vreodată de-a noastră grea osândă. / Iar printre voi, călăii mai stau și azi la pândă / Și-un Iuda care-i gata, din nou, ca să mă vândă.“ (Coșmaruri).
Cutremurătoarele poeme ce evocă ororile din Zarca-Aiudului, Jilava, „infernul ce tulbură orice minte“ de la Pitești ori Poarta Albă îți rămân, vrând-nevrând, întipărite în minte și nu poți să nu-ți pui la rândul tău întrebările ce-l frământă și pe încercatul autor: „Voi, cei mulți, / Unde ați fost atunci și ce ați făcut? / Cine a strigat: să se răstignească!, să se răstignească! / Cine ne-a huiduit, ne-a scuipat? / Cine ne-a împușcat, cine în temniți ne-a devorat?“
Cei ce nu au cunoscut butucii și lanțurile grele, bătăile interminabile, șocurile electrice, gheața pardoselilor, foamea cumplită ce te făcea să visezi și la un ingurcitabil terci („Visez în miez de noapte belșugul unui terci / și-un stroh de paie calde pe lespezile reci“), cu greu vor putea să înțeleagă că tot acest univers torționar nu a țâșnit dintr-o imaginație bolnavă, ci a fost cea mai cumplită beznă a istoriei noastre din ultimul secol al mileniului trecut.
Memorate și transcrise după anii grei de suferință, poemele lui Petru C. Baciu se transformă indiscutabil într-un document revelator pentru ceea ce a însemnat fața ascunsă a comunismului și tocmai de aceea se cuvine să-i acordăm poetului din stirpea lui Radu Gyr și Sergiu Grossu respectul cuvenit, bucurându-ne că încă-i „curge Dumnezeu în sânge“ și cu speranța că va alătura acestui jurnal liric unul mai amănunțit, neforțat de înscrierea în metaforă.

Cornel GALBEN