● Inspirația poetică își are sorgintea în imaginile arhetipale ascunse în substraturile sensibile ale intimității lăuntrice, sufletești, în subconștient și inconștient, în cămările secrete ale inimii, în conștiință, acolo unde divinul întâlnește umanul. Fără inteligență emoțională, imaginație și sensibilitate estetică n-ar fi nici poezie, nici religie, nici oameni care să înțeleagă și să intuiască taina acelei realități de dincolo de realitate, a acelei lumi a visului de care mintea rațională nu are știre. Când oamenii nu vor mai putea visa și nu vor mai crea poezie autentică, atunci când vor ști doar să calculeze și să consume, chipul dumnezeiesc din om va intra sub penumbra eclipsei și omul nu va mai fi om.

● Inspirația și flacăra nestinsă a creativității poetice ne pot ridica pe culmile sublimului estetic de dincolo de orizontul lumii contingente. Dar tot poezia ne poate însă și rătăci prin colnicele obscure și întunecate ale pădurii de vise și simboluri ale imaginației. Trebuie însă mai întâi să trecem prin labirintul mitopoetic în căutarea minotaurului din noi înșine, prin pustia singurătății și a deznădejdii transcedentale, prin întunericul din partea nevăzută a realității și a visului pentru a putea apoi ieși la lumină văzând ceea ce de fapt am căutat, fără poate să știm, înainte ca noi înșine să fi fost concepuți.

● Este adevărat că privită doar prin spectrul și din perspective pragmatice și utilitariste poezia ar putea fi doar o „moară de zăpadă” pusă în mișcare de vântul și viscolul emoțiilor, al iluziilor și al visării lucide. Dar înțeleasă fenomenal, spiritual și estetic, prin haru-i nevăzut care macină fibra opacă și transcende limitele realității materiale, poezia poate îngemăna și întrupa esența adevărului frumos și a frumosului adevărat chiar și numai în și prin farmecul, fascinația sau revelația unei simple imagini inspirate. Sub aspectul său creativ și cognitiv poezia ne apare ca o stare de har, de intuiție preconceptuală, de emoție a minții și de rațiune a inimii, stare care atunci când este decantată și distilată tainic în alambicurile alchimiei cuvintelor transformă și transfigurează formele materiale în imagini poetice, în viziuni și arhetipuri perene.

● Momentele de creativitate poetică sunt evenimente unice și irepetabile în originalitatea acestora. Pot fi imitate, explicate, imaginate dar niciodată reconstitute sau recreate ca atare. Nici stările poetice neispirate nu pot fi descrise ori reprezentante suficient de adecvat prin cuvinte chiar dacă virtual imaginile pot fi reproduse poate ca fiind mai reale decât realitatea însăși. Cine poate descrie gustul unui fruct exotic, al unei căpșuni sălbatice coapte vara în dogoarea și mângâierea razelor de soare? Cine poate exprima în cuvinte frumusețea inefabilă a voalului ca de mireasă al florii de crin? Cu atât mai mult experiențele spirituale și stările poetice autentice nu pot fi exprimate desăvârșit prin cuvinte. Dar pentru se face înțeleși, pentru a putea comunica experiențe și stări de spirit, viziuni transcedentale, o altă față nevăzută a lumii și realității poeții se folosesc de cuvinte, precum de niște oglinzi paralele care reflectă și reprezintă o imagine la infinit, deși imaginile din oglindă nu sunt realitatea materializată a ideii inițiale, germinale.

● Cuvintele au forță creativă, germinativă. Sunt sămânță vie care în condiții prielnice încolțește, înflorește și dă roadă însutit. Cuvintele sunt o formă de întrupare a ideilor, a emoțiilor și sentimentelor care spiritualizate prind viață în mintea și în inima poetului. Prin sămânța poetică din cuvinte, cu fiecare poezie se crează o nouă lume într-o sintaxă pe cât posibil și de dorit coerentă, revelatoare, pătrunsă de un sens profund și de o semnificație aparte.

● Cuvintele sunt colportoare de mesaje subliminale, au putere de comunicare și de convingere sugestivă, pot schimba viața, voința și credința celor care le ascultă ori le citesc. În unele limbi sacre fiecare cuvânt, chiar fiecare silabă, reprezinta cândva o lume în sine, plină de sens și semnificație. Limbajul vernacular, sacru ori poetic și-au pierdut însă în timp puterea, s-au desacralizat. Fiecare cuvânt, silabă, expresie verbală luate separat nu nu mai fac fiecare prin sine sens, nu mai sunt decât semne de orientare prin pădurea de simboluri a lumii acesteia. Când însă se restabilește o punte de legătură transcedentală între cuvinte, când cuvintele se asociază prin forța de atracție gravitațională a antinomiilor care se împacă la lumina unei anumite stări de spirit, când cuvintele se adună după o logică poetică precum mărgelele pe un fir de ață, atunci se pot crea idei sensibile care pot schimba lumea din lăuntru, o pot face mai înțeleaptă și mai frumoasă. Dar tot prin același mecanism de formare a mesajului, prin corelația dintre cuvinte se pot crea, comunica și infiltra în mintea omului și în lume duhurile răului, ale urâtului, ale neadevărului. De aici nevoia de valori apriorice, perene, de axiologie, de sistem evaluare, de virtute morală și de capacitate intelectuală capabilă să discrimineze spiritual și să deosebească între limbajul care coumunică adevărul și frumosul ori doar aparența acestora. Duhul demonic îmbrăcă de obicei straie de strălucitoare de lumină menite să amestece apele limpezi și cele tulburi, minciuna cu adevărul, binele cu răul, frumosul cu urâtul. Până când se produce o răsturnare radicală a valorilor, o debusolare axiologică, astfel încât tripticul minciunii, răului și urâtului ne întunecă vederea.

● Bucuria tainică, binecuvântarea cerească a oricărui muritor, credincios, sceptic ori apostat, este aceea de a se apropia de tronul de frumusețe al gloriei divine, de a avea parte de acea experiență mistică, inspirație poetică transfiguratoare care întrec orice înțelegere. Fără un dram de poezie viața este doar searbăd travaliu, zădărnicie, goană după vânt. Pentru cei care nu s-au născut cu darul de a fi creativi, adică poeți, Dumnezeu a blagoslovit poeții cu darul, harul și inspirația de a alege cele mai potrivite cuvinte care să exprime pe cât posibil omenește adevărul și frumosul, acea realitate inefabilă, divină, prefigurare a paradisului ori a iadului sufletesc.

● Iubirea adevărului, rațiunea iubitoare exprimată prin mijloacele de expresie estetică este ea însăși un act de creație care transformă și eliberează lăuntric pe om. Prin creația poetică universul material devine pentru o clipă transparent și o dovadă a existenței universului spiritual, invizibil, o formă de realizare a acestuia. Căci așa după cum sfintele icoane produc în mintea și percepția credinciosului taina prezenței harice și hristice adevărate, tot așa și o poezie autentică, inspirată de duhul adevărului face pe creatorii și pe iubitorii de frumos să simtă și să perceapă miracolul prezenței sacrului, a realității sfințeniei revelate prin cuvântul inspirat, prin cuvântul icoană făcătoare de minuni.