Lirism, închipuiri și psihoze tomnatice reprimate ce disimulează spectrele de culoare ale unei tragice realități ce se agăță de Eul interior pe panta descendentă a raționamentului.

Fluctuații nervoase, care corelează cu întregul episod psihotic, în care mentalul diluează conștient orice fărâmă de concret – hiperbolizându-și întregile trăiri monotone până la o stare falsă de extaz ce atinge paroxismul. În acest amalgam de emoții internalizate simți cum sucombi în tensiunea gândurilor și a fantasmelor imaginației nefaste îmbinată cu regrete - ce involuntar prind contur obsesiv.

Tragicul se produce în momentul în care labilitatea psihică atinge cote înalte, iar tu, că individ nu mai reușești a-ți internaliza întregul vârtej emoțional care te reprezintă ca fapt psihologic, astfel sângerând din toate punctele sinelui atât în momentele de solitudine agonică, cât și în mediul social extern.

În secvențele absolute ale disperării psihologice, totul se reduce la sine ca esența, un fel de egoism atroce al durerii în care nicio altă tragedie a lumii nu o poate anula pe a ta. Ești singur în șinele tău, adâncit în tot ceea ce se divide din durerea ta, încât întregile concepții externe cu privire la abordarea vieții devin doar o ordonare de cuvinte, fără logică sau aplicabilitate.

Individul uman, prin natura să se constrânge pe sine să adopte șabloane comportamentale pentru a impresiona mediul extern, dar și în scopul autoconvingerii că posedă niște proprietăți psihologice nemaiîntâlnite astfel, desemnându-se ca fiind eroul propriilor sale trăiri. Astfel se produce divizarea sinelui într-un fals protagonist intangibil și distimicul agonic care susține întregul camuflaj de putere și rezistență care se dărâmă din temelii la primul contact al individului cu factorii interni reprimați transpuși și existenți în realitatea negată.

Ființa umană se regăsește în ipostaze tragice doar în durere și iubire, acestea fiind dispozițiile psihologice care provin din cel mai profund substrat al mentalului, unde întregul raționament se împletește cu lirismul și întregile contexte sociale monotone pălesc ca și forma concretă în fața simțirilor interioare care ating intensitatea maximă a vitalului, încât te dizolvi că sine în propriu-ți anafor emoțional.

Episodul dramatic al insomniilor repetate ale unei nefericirii îmbinate cu stranii speranțe fără de sens se imprimă în ADN-ul subconștientului de emoții reprimate și explozive în sine precum un vulcan de durere și de dorințe închistate în labila judecată a faptelor. Întregul cadru temporal se diluează ca fapt mental, divizându-se în secvențe care capătă rolul de absolut al esenței umane încorporând un anafor de iubire și disperare.

Plimbările solitare nocturne transpun mentalul într-o agonie cronică a realismului, în care întreaga substanță a sinelui se amplifică până la un Eu suprem unde te cufunzi în propria-ți ființă gustând din cele mai profunde emoții și stări interioare ce le posezi, unde până și chinul vieții își pierde mimica triumfătoare în fața paraliziei socialului din care te-ai retras.

Liniștea apei hrănește disperarea internalizată adânc sub o expresie fadă a chipului de lut, devenind un fel de mort viu alcătuit din simțiri cornice și obsesive ale dorinței de mai bine, aspirație internă în forma brută - nefondată pe o speranță sau vreun fapt.

Concretul este doar o conștiință non-spirituală care se răsfrânge asupra mentalului uman în scurtele momente de luciditate unde tu că individ ești plasat la granița dintre lirism și real. Într-un astfel de context te balansezi conștient între fantasmele nonsensului și realul intern în forma necizelată care inconștient îți frânge întregul context psihologic în care te situezi și totodată te transpune în peisaje familiare ale realului existent pentru a-ți putea recăpăta proprietățile psihologice caracteristice.

Trezirea din propria agonie a simțurilor evocă insatisfacția absolută a sinelui care se ramifică în lichefierea întregului fond emoțional și contra-dorințele care sfâșie întregul segment liric interior, convertindu-i rămășițele într-un abis sângeriu al esenței interioare.

Contextul situațional este nul, deoarece orice fapt inițiat în orice direcție, care nu are un rezultat bazat pe un act concret din prezent sau din viitor este doar o sintagmă iluzorie cu fals contur de realitate sau o eșuare psihologică.

Este nefast să trăiești în propriile-ți logici și convingeri sarcastice despre lume și despre sine, dar este morbid să pendulezi fără de sens într-o ignoranță a unui pozitivism abstract și nesigur.

Întregul vid emoțional al sinelui asigură o singură definiție a Eului psihologic, astfel încât proporția mentală dintre real și liric nu se poate echilibra ca fapt, deoarece aceste elemente se anulează unul pe celălalt. Poți să empatizezi cu poeticul, dar nu-ți poți diseca firul interior în două tipologii temperamentale, astfel putând înțelege misticul și frumosul relativ al iluziilor contextuale, dar însușirea acestor elemente ca valoare proprie este imposibilă în urmarea cursului vital.