* Despre Teism și Ateism în România comunistă
* Comparații cu romanul „Culoarea curcubeului”, de Paul Goma

După revoluția din 1989, literatura română a cunoscut o adevărată explozie de proză anticomunistă. Cărțile scrise și publicate până atunci în edituri din Vest, de un Dumitru Bacu, Vintilă Horia, Paul Goma, Virgil Gheorghiu și alți scriitori, li se alăturau mereu altele, jurnalele de detenție având un procent precumpănitor.
Deși o asemenea proză a umplut, în ultimii ani, paginile multor reviste, precum și rafturile librăriilor din țară și din străinătate, ea este încă deficitară, în ceea ce privește diversitatea tematică, precum și mijloacele de realizare artistică. În cazul când literatura anticomunistă trece dincolo de nivelul depoziției încărcate de fapte și întâmplări extraordinare, trăite de autori în închisoare sau în lagăre de muncă forțată, avem de-a face cu mult prea dificila proză de ficțiune, mai puțin practicată sub acest aspect, din motive lesne de înțeles, o asemenea proză presupunând , firește, un autor experimentat, de real talent scriitoricesc, capabil să convingă cititorul de urmările periculoase ale impactului ideologiei comuniste asupra formării indivizilor sociali.
Una din temele extrem de puțin abordate în proza românească de ficțiune, este și aceea a conflictului dintre teiști și ateiști.
Romanul „Dincolo de curcubeu”, de Cristian Petru Bălan, se impune a fi tratat ca un act necesar de creație, apărut la timpul potrivit. El a fost scris, după cum mi-a spus autorul, „în anul 1987, în numai o singură lună”... După cinci ani (în 1992), a fost publicat de editura „North America”, din Chicago. Este subintitulat „Un roman al convertirii la credință”. Citindu-l, am descoperit, filă de filă, o carte a eliberării sufletelor omenești și a îmbunării omului prin credința în Dumnezeu, convertirea din starea de atei întru aceea de creștini a celor doi eroi principali, Mihai Doran și Florin Vernescu, fiind, în cele din urmă, singura cale de transformare a caracterelor acestor tineri, într-o vreme când propaganda ateistă din România anilor '70, reușise să înstrăineze mai ales tineretul țării, de practicile religioase tradiționale, încorsetându-i libertatea de gândire și dezumanizându-le, uneori, în cazul celor slabi, caracterele.
Situat la antipodul jurnalelor de disidență și de detenție, referitoare la aceeași perioadă istorică a deceniului al optulea, cum ar fi, să zicem, „Culoarea curcubeului”, de Paul Goma, în care autorul este el însuși un erou al zilei, în confruntare cu liderii comuniști și liderii lor de tortură, romanul „Dincolo de curcubeu” aduce pe parcursul a peste patru sute de pagini, un extraordinar proces de transformări sufletești, datorat în exclusivitate concurenței dintre dragostea umană și cea divină, într-o societate întemeiată pe o doctrină ateistă și bântuită de arivism și minciună, autorul însuși dovedindu-se a fi un excelent cunoscător al Bibliei și al religiilor practicate în mod legal sau clandestin în România abuzurilor de tip comunist. Dacă în viziunea lui Goma „curcubeul” este simbolul pământean al pluralismului politic și al democrației, spre care tinde lupta anticomunistă a autorului erou, în viziunea lui Bălan curcubeul pare a fi echivalentul purității și decantării sufletești a omului. Dincolo de el, se produce, precum în povestea biblică a lui Saul (devenit apostolul Pavel), impactul omului cu lumina divină, înțeleasă ca adevăr absolut.
Bântuit de caractere și acțiuni contrastante, împănat cu scene de familie, profesionale, de pustnicie și de credință, cu conflicte determinate de convingeri politice, filozofice, dar mai ales religioase, romanul lui Bălan începe și se sfârșește cu aspirații omenești tulburătoare, către lumină și adevăr absolut. Pe această cale, lumina curcubeului este menită să amintească „de legământul veșnic” al omului cu divinitatea. Trăirea luminii divine a „Luceafărului orbitor” de „dincolo de curcubeu”, rămâne însă un privilegiu al celor aleși, al spiritelor atingând perfecțiunea. Este, poate, lumina miraculoasă, revărsându-se din poeziile lui Lucian Blaga, lumina căutată odinioară de Goga, în poezia „Rugăciune”, ori „Nadirul latent” din poezia lui Ion Barbu sau - de ce nu? - lumina lucidă a ideilor pure, văzute cândva de un Camil Petrescu...
Scris într-o manieră incitantă, cu personaje numeroase și acțiuni oglindite prin alternanță sau în planuri paralele, cu o tehnică a contrapunctului menită să finalizeze momentele de înaltă tensiune, cu un limbaj colorat și savuros, de la expresia neaoșă, românească, până la cea savantă, cu dialoguri și comentarii subtile, erudite, romanul „Dincolo de curcubeu” surprinde și captează, de la prima până la ultima pagină, amintind întrucâtva de tehnica și mijloacele de realizare artistică din romanul „Sertarul cu aplauze” de Ana Blandiana.
Despre ce este vorba? Mihai Doran, un tânăr fiu de preot și un ateu, originar din Ploiești, absolvent al Facultății de biologie din București, profesor în satul Valea Dulce din Ardeal, de unde va demisiona după doi ani de muncă la catedră, este obsedat de ideea de a găsi „răspuns la o întrebare fundamentală”, ceea ce presupune, nici mai mult, nici mai puțin, decât „o viață de meditație în singurătate”. Gestul său refractar, de retragere din sistemul socio politic al unei societăți ce îi apare „plină de contradicții, de mizerie, crime politice și minciună”, amintește bine de cel al profesorului Alexandru din romanul „Sertarul cu aplauze”. Refugiul tânărului Mihai Doran în singurătatea pădurii, stârnește o reacție plină de revoltă din partea tatălui său, preotul Ilarion, care își numelte fiul „nebun de legat” și îi vine „să-l pună la acatiste”.
Dar iată că în timp ce un tânăr se retrage din viața profesională, luând calea codrilor și a peșterilor din munți, un altul, inginerul Florin Vernescu, securist experimenta și activist agresiv, însetat de funcții politice, cândva un infant abandonat la trei luni de la naștere și crescut la o casă de copii din Sinaia, se află în culmea gloriei profesionale, mai întâi în cadrul unei uzine de exploatări miniere, al cărei director va ajunge, în curând, prin acțiuni de sabotare și șantaj, pentru ca mai târziu să i se ofere funcția de ministru al minelor, susținut fiind de un mare ștab de partid, persoana numărul trei în conducerea statului, în speranța că într-o bună zi, acest Florin va deveni soțul Zoicăi, unica fiică a acelui conducător de partid. Între timp, inginerul Florin urmează și un curs politic post-universitar. Lucrarea de diplomă cu tema „Mijloace și oportunități pentru limitarea și eradicarea completă a prozelitismului religios în zonele infestate ale țării noastre”, îi dă o mare satisfacție. Sentimentul său de ură și dispreț față de religie și practicile religioase, îl obsedează. Își manifestă acest sentiment prin ruperea lănțișoarelor cu cruciulițe de la gâtul fetelor (selectate din propria uzină), devenite jucăriile lui din nopți de orgie, prin răstălmăcirea în manieră grosolană a unor precepte biblice ori prin ridiculizarea și desacralizarea unor simboluri religioase, fapte demonice pe care le savurează ca pe niște delicii intelectuale. La toate acestea, autorul adaugă comentarii de ordin politic, religios, științifico-fantastic etc., uneori direct, alteori prin intermediul unor personaje secundare, unele chiar pitorești, cum ar fi scriitorul Codrin Elizeanu, specialist în OZN-uri, urmărit și el de securitate, sau Dorina, soția lui, Veronica Marcu, Fidelia etc.
Romanul, în ansamblu, este dominat însă de acțiuni și fapte multiple, complexe, chiar contradictorii, în care sunt implicate și urmărite îndeaproape, destinele celor doi tineri, Mihai și Florin. În timp ce profesorul Mihai Doran va găsi răspunsuri la întrebările sale, datorită unei viziuni, într-o peșteră din inima muntelui, inginerul Florin Vernescu descoperă în sufletul religios al Veronicăi Marcu, o tânără laborantă din uzina „Abatajul Roșu”, un loc miraculos de refugiu și de spovedanie, de eliberare de păcatele comise, păcate a căror amintire îi torturează conștiința. Puritatea genuină a Veronicăi, are asupra psihologiei lui Florin, un efect terapeutic. El va renunța la perspectiva căsătoriei cu Zoica, nepoata lui Ceaușescu, riscând astfel pierderea portofoliului de ministru al minelor.
Interesante pagini de introspecție și analiză psihologică, însoțite de conflicte exterioare, la scara micro sau macro socială, aduc sub ochii cititorului un sensibil și unic proces de transformare a unei lichele extrem de inteligente, într-un om cu o etică superioară, întemeiată pe credința în Dumnezeu și în Iisus Hristos. Urmează un delicat proces de inițiere în credință și de mântuire prin temele religiei. Ascultarea, ca act de înțelepciune, are în acest proces rolul determinant. Prezența lui Florin la una din serile religioase ale Oastei Domnului, de la biserica din Râu de Mori, este un eveniment extraordinar pentru întreaga comunitate. Autorul spune că „venise multă lume acolo, mai multă ca oricând, unii în mod special, fiindcă toți auziseră că un ateu, devenit ministru și un prigonitor al creștinilor, l-a acceptat pe Dumnezeu, datorită felului cum Veronica Marcu, membră a acestei biserici, l-a putut schimba pe iubitul ei într-un timp foarte scurt.”
La intrarea în biserică, cei doi tineri vor fi binecuvântați de pastor. În timpul programului religios, Veronica îl acompaniază pe Florin (acum logodnicul ei) la orgă, în timp ce acesta interpretează cu o voce speplendidă de bariton, cântecul „Ce mare ești!”... În fața credincioșilor prezenți în biserică, Florin dă o mărturie, un fel de spovedanie publică, despre păcatele și rătăcirile lui. În ochii și în cuvintele lui Florin, se poate citi bucuria descoperirii credinței în cuvintele Mântuitorului. Pe neașteptate însă, este întrerupt de urletul vocii răgușite a lui „Bățău, secretar de partid de la uzina „Abatajul Roșu”, care se pitulase până atunci în fundul bisericii, împreună cu alți indivizi. „Cu asta te-am aranjat, domnule tovarăș director, strigă Bățău, cu gura schimonosită de răutate”. Are loc o încăierare între credincioși și securiștii înarmați. Intervenția directă a lui Florin, face să se evite o vărsare de sânge. Îndepărtați, trimișii lui „Satana” se vor opri la o cârciumă, după care vor suferi un accident grav de mașină.
Ce se întâmplă cu Mihai? După viziunea din peșteră și dialogul cu Iisus Hristos, care-i apăruse întruchipat din lumina divină de „dincolo de curcubeu”, tânărul biolog și fost ateu se va întoarce acasă cu gândul de a se consacra Sfintelor Scripturi. La sosirea din Ploiești, Mihai nu mai recunoaște pentru început, drumul către locuința lui. Biserica „Trei Ierarhi”, în a cărei casă parohială locuise împreună cu părinții, fusese ascunsă de noi blocuri de locuințe. „Degetul arătător” al dictatorului ateu, a indicat să se ascundă astfel prezența multor biserici din țară, după cum remarcă autorul. Ajuns acasă, Mihai va povesti, spre bucuria părinților, cum L-a descoperit el pe Iisus, în acea viziune, vorbind despre vocea blândă a Mântuitorului și puternica strălucire a feței și trupului Său. Pentru întoarcerea lui la credință, Mihai va primi binecuvântarea tatălui său, apoi își va căuta singur un rost în lume, fie și trecând încă o dată prin singurătatea pădurii.
Descoperind la rândul său o nouă cale de existență prin credința în Dumnezeu, Florin își va lua rămas bun de la uzină și de la funcția lui de director al întreprinderii. Romanul se încheie cu săvârșirea sacramentului botezării creștinilor Florin, Mihai și Codrin. Ritualul are loc în mijlocul naturii, la un râu din apropierea satului, și amintește de cel al botezului lui Iisus, primit de la sfântul Ioan, în apa Iordanului. Veritabile imagini de religie creștin-otodoxă cu unele influențe neoprotestante, într-o atmosferă tipic românească, simbolizează în chip fericit, victoria Teismului asupra Ateismului. Bucuria botezului trezește în inimile tinerilor, odinioară rătăciți, sentimentul purității renașterii. Privirile lor, căutând lumina „de dincolo de curcubeu”, semnifică aici nevoia de eliberare totală a omului de poveri necurate, prin Adevărul Absolut, întruchipat în ideea de Dumnezeu, ca izvor unic și rațiune a existenței umane pe pământ.
Conflictul dintre atei și credincioși, existent timp de peste decenii în România, rămâne încă, prin caracterul său supersensibil, un subiect extrem de dificil pentru proza de ficțiune, căruia autorul i-a putut face față.
Lăsând la o parte unele divagații de ordin structural, ca și verbalismul, căruia autorul îi cade pradă, volens-nolens, furat fiind, pe de o parte de complexitatea problematicii cărții sale, iar pe de alta de vasta-i paletă de cultură lingvistică și filozofică, spun, cu toată convingerea, că meritul scriitorului Cristian Petru Bălan rămâne acela de a fi produs o operă de pionierat, plină de fantezie creatoare, și de un nivel superior.

George Băjenaru
Critic și istoric literar