agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-06-01 | |
Dezavuarea triadei clasice a adevărului, binelui şi frumosului, precum și retragerea omului şi a culturii postmoderne în orizontul unei viziuni ideologice deconstructiviste au produs o sciziune afectivă, volițională și intelectuală la confluența de întâlnire a rațiunii și a sensibilității omenești, între punţile de comunicare dintre realitatea obiectivă și cea subiectivă, între ceea ce a fost consacrat să fie sacru şi ceea ce este desacralizat și devine laic sau profan. De asemenea, teoriile și doctrinele estetice după care ceea ce este nou și șocant în artă este neapărat şi interesant şi valoros au dus în ultimă instanță la o inflaţie în creația și producția non-valorilor, a formelor fără substanţă şi sens, şi la promovarea în special prin mijloacele de comunicare mass-media a unei culturi dominată de improvizație, diletantism și cultul violenţei şi al urâtului. Drept urmare în era postmodernă a avut loc o mutație axiologică, o răsturnare radicală a ierarhiei valorilor culturale și artistice, o schimbare a gustului estetic, o redefinire a însăşi conceptului de artă. Noua paradigmă a făcut posibilă convertirea şi adicția unui anumit segment al elitei culturale la ceea ce în trecut era considerat a fi urât, desolut și grotesc, și care acum nu mai trebuie să deranjeaze pe nimeni fiindcă prin repetiție și disimulare a devenit o noimă familiară, cotidiană. Se derulează în acest scop atâtea campanii propagandistice culturale apologetice și militante bine calculate și sponsorizate, adevărate cruciade misionare postmoderne de deificare iconodulă şi idolatrizare a urâtului și a violenței.
Consumatorismul, „cultura de distracţie” a devenit astfel o necesitate pentru tipul de om care consideră arta nu ca pe un exercițiu spiritual cu efect purificator emoțional și intelectual, de catharsis, de reflectare a luminii interioare, de sublimare estetică a realităţii şi a vieţii, ci mai degrabă ca erzaț şi pretext de a evada din realitate și de rătăcire în haos și nebuloase fantasmagorice. A devenit desuet, nu se mai caută, şi puțini mai aspiră după frumos și idealism platonic, după valorile sacre şi perene ale artei şi culturii. Aceasta renunţare la valorile tradiţiei culturale reprezintă o dovadă a triumfului relativismului non-comformist şi contracultural care promovează tipul de artă experimentală, utilitară, comercială, eclectică, menită să stimuleze fanteziile aberante și să suplinească vacuitatea sufletescă a omului contemporan, nu să transforme sau să înnobileze ființa omenească. Disocierea, fărâmițarea, desubstanțializarea ființei și a conștiinței, compartimentarea funcțiilor mentale, intelectuale și afective, a eului personal, duc implicit la fisurarea și deformarea oglinzii lăuntrice în care se reflectă realitatea, astfel încât în loc să avem o viziune clară, unitară, a întregului, vedem doar părți ale realității reflectate într-o oglindă distorsionată sau spartă. În acest process psihologic și spiritual disociat viziunea omului se estompează, devine confuză, se dispersează într-un amalgam de semne, de forme și de plăsmuiri ireale din care lipsesc viața și sufletul, ființa însăși. Frumusețea și urăciunea își au sorgintea fie în plinătatea sau în goliciunea sufletească. Sântem în genere atrași de o anumită formă de artă ori împărtăşim un anumit gust estetic atunci când simțim că obiectul sau duhul acestora există incoativ și în noi înșine. Dacă frumosul sau urâtul n-ar exista mai întâi în noi înşine, lăuntric, nici nu le-am recunoaște ca atare atunci când le-am vedea, nici n-ar deveni parte a culturii și a lumii în care trăim. Frumosul din artă, din om și din lume este o manifestare a gloriei divine care se reflectă tainic şi în ființa omenească şi în lume. Prin frumos avem acces şi ne ancorăm transcedental la ordinea cosmică, la frumosul absolut devenit sensibil prezent în limitele fiinţei şi a lumii create. Frumusețea nu este așa cum se zice numai în ochii privitorului, este mai degrabă în sufletul și mintea celui care are darul să vadă şi ce există dincolo de aparenţe, de realitatea fenomenală. Frumusețea se manifestă în primul rând arhetipal, este învăluită în taină, dar se revelează din ce în ce mai clar și în viziunea artistului cu harul şi darul imaginaţiei şi al intuiţiei creative. Prin deformarea deliberată a formelor mesajul subliminal al postmodernismului este că nu există nici frumos, nici bine, nici adevăr obiectiv. Alternativele filozofice, estetice şi culturale pe care le oferă postmodernismul contemporan sânt nihilismul, goliciunea sufletească și nimicnicia, existența în urâciune, întuneric și confuzie. Drept consecinţă însăşi spiritul creativității artistice a ajuns astfel să se retragă din spațiul sacru din om și din lume ori să se ascundă în scorburile obscure ale inhibiției; duhul nu mai revelează frumosul, iar poezia nu mai încălzește inimile, nu mai trezește conștiințele. Traversăm deci un ținut pustiu şi arid, fără oaze și izvoare de apă vie care să ne potolească setea ființială. Din infinitatea de particule divizate, fărâmițate și separate în laboratoarele experimentale nu se întrezăresc undele fluide, coerente ale armoniei organice, miracolul vieții. Tendința culturii postmoderne de dezintegrare, depersonalizare și de alienare, absorbția conștiinței omului într-un mediu cultural impersonal, abstractizat, desubstanțializat, despiritualizat, fără noimă sau o identitate anume, se reflectă și devin cel mai vizibil în disocierile afective ale etosului anti-cultural și anti-uman contemporan. Dizlocată din matricea existențială, arta levitează golită de substanță într-un haos aleatoriu şi indiferent, lipsită de fiorul sensibil, într-o stare de amnezie, de eclipsă a conștiinței, a sorgintei sacre și transcedentale a omului și a creativității sale. Marii maeștri ai artei din toate timpurile, chiar şi după ce s-a renunţat la reprezentarea „per se” a tematicii sacre în artă şi la centralitatea omului ca icoană, ca arhetip divin, pe lângă spiritul inovativ au păstrat o legătură subliminală, de continuitate, cu tot ceea ce era valoros și peren în tradiția artei astfel încât un duh nevăzut dar viu este prezent şi vibrează chiar şi din interiorul și profunzimile aparent simple dar sublime ale unei „naturi moarte”. Există un ceva anume, nepătruns, fundamental și monumental, o noimă inefabilă depistabilă în tot ceea ce există, fiindcă altfel nimic n-ar exista, ori n-ar avea sens să existe. Există o urmă de mister care așteaptă să fie revelată sau descoperită în tot ceea ce este natură și viață, de la cele mai simple la cele mai complexe obiecte, procese, fenomene și ființe, iar menirea artistului era și este să intuiască minunea din creație și să o reveleze artistic după măsura talentului și a inspirației sale. Când însă realitatea ca atare, ca și creația artistică, sunt golite de orice duh, de tot ceea ce este miraculos, expresiv, fascinant și semnificativ, când se ajunge la un grad de abstractizare criptică care pentru mintea rațională și sensibilitatea înțelegătoare a omului nu mai fac nici un sens, nu mai comunică nimic, înseamnă că am trecut deja de hotarele inteligibilului, ale sensibilității și expresivității estetice. De acolo, de dincolo de inteligibil, din mediul mental ermetic ori excesiv abstractizat, nu se mai vede nimic decât absurdul, non-sensul și vidul existenţial nihilist. Ori oricât de sceptici am fi, fapt este că există o lume, există ceva unde n-ar trebui să existe nimic. Există o lume atât de armonioasă, de frumoasă, la baza și echilibrul căreia stau algoritme divine imposibil de înțeles, care sunt inexplicabile dacă nu acceptam nici măcar ideea că ar fi putut fi create de o suprainteligență ordonatoare și coordonatoare la nivel microcosmic și cosmic. Este mult mai plauzibil şi mai uşor de imaginat că există o astfel de putere şi inteligenţă creatoare divină decât să credem că totul s-a creat de la sine, aleatoriu, la voia întâmplării. Arta contemporană a divorțat de natură, cel puțin de natura ca atare, concretă, fizică, reală, și încercă să creeze alte forme cât mai denaturate și mai deformate, cât mai apropiate de universul de coșmar dantesc al omului fără speranţă, fără viziuni şi perspective sacre, al omului al cărui suflet a fost și este atât de pustiit de anguase existențiale nefireşti. Arta, ca formă sensibilă de reprezentare a realității din noi înșine, a încercat și încearcă să-și găsească propriile sale rațiuni de existență și de exprimare, să se decorseteze de influenta rațiunii, a filozofiei și religiei. Se susţine şi se argumentează că a fost și este necesar poate ca arta și poezia să se detașeze de raționalizările logice și gândirea discursivă, de preceptele eticii și ale moralei care prin natura şi tendinţele acestora limitează expresivitatea și creativitatea, intuiţia și imaginaţia creatorului de frumos. Dar arta și poezia nu trebuiesc poate nici să devină intenţionat şi programat absurde, ilogice și iraționale. Separate de intelect, de partea lucidă și trează a acestuia, de sensibilitate, arta și cultura devin ilegibile şi străine de condiţia omului, îşi pierd vocaţia şi menirea consolatoare. Astfel arta dezrădăcinată, separată de viață și de spiritul creativ peren al tradiției, a ceea ce s-a dovedit a fi valoros în istoria culturii, pălește și se usucă. În locul artei autentice se produc astfel în serie lucrări și opere din care frumosul, binele și adevărul lipsesc. Arta şi cultura contemporană devin astfel doar simptom al unei crize şi sciziuni afective, voliționale și intelectuale, al unei disocieri între rațiune și sensibilitate, între orizontul realității obiective și a celei subiective. Acolo unde există un spirit, unde există voinţă, există și o cale de ieșire din contingent și de ancorare în transcendent, dincolo de lumea stihiilor și a entelehiilor somnambule, a labirinturilor onirice, a agoniei axiologice. Cultura şi arta contemporană pot să renască oricând din propria cenușă precum pasărea Phoenix, se pot întoarce spre lumea aceasta frumoasă și minunată să o înnobileze. Altoiul experimental al noului dacă este valoros trebuie să fie grefat pe tulpina tradiției astfel încât să poată să-și tragă seva din substanța perenă a arborelui vieții și culturii. În acest proces și context altoiul noului intră în fluxul vital al tradiției culturale valoroase îmbunătățindu-l, transformându-l, descoperindu-i noi valențe, forme de expresie și expresivitate conceptuală, spirituală și culturală. Este aidoma procesului mutațiilor biologice prin care organismul viu selectează, acceptă și adoptă substratul genetic și tendințele noi compatibile, benefice și necesare supraviețuirii, continuității și îmbunătățirii valorice a speciei și respinge acele sușe și excrescențe dăunătoare şi potrivnice evoluției și transformării calitative a organismului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate