De când mă nasc și până mor, nici măcar o singură clipă, nu sunt același. În această devenire, ce știe pruncul despre bătrânul care va împlini cândva o sută de ani? Nimic, dar află cu fiecare pas făcut pe calea maturizării. Ce înseamnă aceasta? E maturizarea un proces de autoformare prin achiziții din afară, în principal din mediul social și cel cultural? Sau ambientul are doar rol potențator în valorizarea datului originar?
Cred că individul parcurge acest drum al trăirii personale pentru a se des/tăinui pe sine sub presiunea provocărilor din afara sa. Formarea personalității pare autodezvăluire a genotipiei ființei, o ieșire a acesteia din sine. Dacă ființa este oul, persoana e puiul care sparge coaja și scoate capul în lume. Dar această ieșire din sine ia forma contextului în care se produce. Și acest context, tipar social și cultural, îi preexistă. Datul iese din sine, se revarsă într-un cadru fenotipic aprioric și ia forma acestuia cum apa ia forma vasului. Persoana e ființa care îmbracă haina pământeană. Sitkin vorbește despre reptilienii care iau formă umană. Și eu sunt ființa care, sub înfățișarea de persoană pământeană, îmi spun om, iar mai apoi Dumitru. Și cred despre mine că acesta sunt cu adevărat. În realitate, ca terran, sunt numai una dintre înfățișările mele. Unul din plinurile informei mele unice ancestrale. Așa arăt aici pe planeta Pământ, iau chip terran. Genotipia e o potență care îmbracă aspectul individului trăitor - eul uman și personal; reprezintă un plin, iar fenotipia aparține Ființei și e forma terrană pe care o umplem cu trăirea personală. Umanitatea e un egregor morfic ființial terran, care face ca toți oamenii să fim unul. Fințialitățile neterrane se numesc oricum altfel, dar nu oameni. Niciun extraterestru care vine pe Terra nu e om. Individualitatea e plinul genotipic, potența irațională cu care fiecare umplem această morfogenă fințială pământeană, raționalizându-se. Devenim persoane raționale, care pot lua act de sine. În acest mod suntem toți la fel, dar fiecare diferit. Oul e fenotipia ființială, iar puiul (omul) e genotipia personală. În femeie se originează și păstrează fenotipia, iar bărbatul e purtătorul genotipiei.
Devenirea, ca naștere e convertirea genotipiei plinului în fenotipia formei și ca moarte e convertirea fenotipiei formei în genotipia plinului. Prin nașterea persoanei Ființa ia act de sine, se constată (autocunoaște), iar prin moarte se autogerminează – călătorește prin sine. Trăirea după naștere este odiseea eului personal, iar viața după moarte e perenitatea ființei. Ființa, prin trăire, se des/tăinuie sub forma Eului. Eul, prin murire, se decantează în memoria formală a Ființei. În acest mod divinul ia act de sine, devine conștiență a Totului – Conștiința.
Ceea ce numim viață e o perioadă spirituală a devenirii întru autocunoaștere. La naștere suntem o gnoză care umple o formă apriorică – conștientul colectiv (morfogena umană). Menirea mea e să cunosc spre a mă recunoaște autoconstructiv în această formă. Vin pe lume spre a afla cine-i bătrânul pe care îl voi naște și crește din mine într-un context inferențial cosmic, hrănindu-mă cu experiența socială și culturală. Această experiență – conștiința umană e uterul morfic în care îmi dezvălui genotipia. Ajuns la senectute nu sunt decât un vas, o formă apriorică pe care o voi umple cu autocunoaștere în ciclul următor al trăirii. Acesta e destinul, bătrânul ca o formă goală care pleacă spre a se umple cu informă, reîncărcându-se genotipic. Un fel de gaură neagră în care va colapsa gnoza (informa) spre a face posibilă singularitatea ființială. Fătul e genotipul (plinul gnostic) care vine să se locuiască în forma sa apriorică – destinul, spre a se memora.
Condiția umană e să împlinesc acest imperativ gnostic. Dar ce știu despre mine în clipa morții? Îmi amintesc câte ceva, episoade, din devenirea pruncului către moș. Prin uitare îmi pierd din conținutul gnostic în favoarea formei. Pentru că „dincolo” pleacă forma trăirii personale. Dar eu nu știu cine e moșul ajuns la capăt de drum, născutul devenirii mele terrane, pentru că nu acela sau doar acela sunt eu. Eu sunt cel de dincolo de trăirea mea. După o viață mă aflu, poate, în starea fătului avortat imediat după concepere. Moartea e o avortare a persoanei trăitoare spre a elibera uterul fenotipic pentru a face posibilă o nouă genotipie – umplere cu mine a persoanei.
Așa cum pruncul trebuie să crească până la bătrânețe spre a învăța câte ceva despre sine, viața mea, eu cel de dincolo de trăire, e o continuă creștere care presupune parcurgerea mai multor trăiri spirituale până ating trepte care îmi vor permite să descopăr aspecte din cine sunt spre a putea deveni cel ce sunt. Autocunoașterea germinativă poate fi asemuită cu o călătorie inițiatică prin tunelul care tocmai acum mă zidesc (sap), iluminându-mă continuu spre a ajunge la mine. Trăirea e configurarea formei de sine, apriorism, pe care o voi umple cu sine (gnoză) prin autocunoaștere în ciclul următor. Eu mă trăiesc spre a-mi construi cursul autodes/tăinuirii ființiale. Bunicul a murit spre a duce în morfogeneză forma în care se va plăsmui feciorul sau nepotul meu. Eul trăirilor mele viitoare! Ca persoană sunt ființa ce se descoperă (iluminează) sub forma travaliului gnostic autogerminator.
Nu există determinism, cum nu există nici principiul identității. Sunt unicitatea care se caută prin haosul libertății devenirii. Pentru că, tocmai datorită acestei libertăți, spațiul și timpul nu pot fi constante. Există doar deplasare spre roșu a trăirii personale, dar aceasta nu este înspăimântătoarea entropie văzută ca dizolvare în neant. Eu, adultul de astăzi, locuiesc în aceeași curte și casă în care m-am născut ca prunc. Aparent sunt în același loc. Dar nu e adevărat, dacă era așa atunci aș fi arătat și acum ca prunc. Chipul meu de astăzi arată, măsoară deplasarea universului de la momentul nașterii mele la momentul prezent. Sunt același prunc, dar aflat într-un alt punct al infinității. Așa arată pruncul care s-a deplasat cu universul său spre roșu. Această deplasare din punctul unde se afla universul în clipa venirii mele și punctul unde se găsește în această clipă o numim timp. Însă timpul nu există. Există numai deplasare în infinitate, adică devenire. Ceea ce numim timp e o dimensiune a spațialității, o măsură a devenirii. Deplasarea spre roșu nu înseamnă moarte termică, răcire a universului, ci o răcire a mea spre a căpăta formă eonică. Nașterea e începutul acestei răciri. Pruncul care sunt, scânteie din focul sacru, voi arăta ca un moș pentru că, datorită deplasării navei pe care mă aflu, numită univers, mi-am consumat potența vitală. M-am răcit, devenind formă. Nu sunt decât o baterie care se descărcă. Roșu exprimă locul din infinitate în care mă voi descărca de corporalitate spre a permite scânteii să revină la focul sacru pentru a se încărca cu o nouă potență vitală. Anul 2050, când voi „muri” nu exprimă un timp, ci spațialitatea parcursă de persoana mea în acest ciclu al trăirii. Timpul, ca trăire personală, e măsura deplasării mele prin infinit spre a mă autocunoaște. E locul din infinitate în momentul trecerii mele, integralei reconvertiri în formă eonică. Mă eliberez de veșmântul pământean, dar îmi păstrez forma eonică pe care mă duc să o încarc cu gnoză – informă. Când voi atinge plinătatea, în urma unui alt joc inferențial, voi reveni ca prunc într-un alt ciclu al trăirii și îmi voi continua deplasarea autocunoscătoare. Corespunzător ei, devenirea formei mele eonice va lua aspectul unei noi corporalități pământene. Mă germinez ca persoană spre a mă cunoaște ca ființă. Fără să știu, ca terran voi fi același – ființa eonică, dar aflată într-un alt loc al infinității. Ireversibilitatea nu este temporală, ci spațială. Forma mea eonică, aceeași dar mereu schimbătoare datorită deplasării navei mele univers, îmi conferă eternitate. Cel care călătoresc în succesiunea trăirilor prin infinitoeternitate e ființa mea eonică. Sunt mereu același trandafir, dar niciodată aceeași floare! Tragismul existenței mele muritoare emană din nostalgia florii care habar nu are despre sine că e trandafir.
Spre a fi mai înțeles, voi apela la o analogie cu apa. Formula ei structurală este H2O, aceasta ducându-ne la iluzia că apa e identică cu sine. Dar apa supusă interferențelor infinității în punctul A e diferită, deși își păstrează structura, de cea care suportă interferențele din punctul B al devenirii. Cum corporalitatea formei mele umane pământene conține majoritar apă, e firesc ca mutațiile sale inferențiale, chiar dacă structura e constantă, să se regăsească aici. Diferența dintre eu-pruncul și eu-moșul exprimă tocmai această mutație inferențială a apei, rămasă aceeași structural, ca urmare a deplasării spre roșu.
La întrebările: de unde vin?, cine sunt?, unde mă duc? nu pot formula decât un răspuns valid. Vin dinspre mine ca să mă concep, cunoscându-mă treptat (memorându-mă) și plec către mine spre a fi singularitate în cadrul Totului. Eu sunt și albina și matca! Aduc prin mine o potență cunoscătoare, care îmi permite să culeg nectarul trăirii pământene, să-mi umplu tiparul trăirii anterioare și mă întorc să înfiripez, pe mai departe, matca care sunt.
Se face confuzie între viață și trăire. Nașterea și moartea sunt momente ale trăirii. Viața e o succesiune infinită de trăiri. Apariția și dispariția fizică nu se raportează la viață, ci la ciclul repetitiv al trăirii. Sunt nu cel din momentul morții, ci acela aflat la vârsta reîntrupărilor mele. Această vârstă exprimă nivelul evoluției spirituale, căreia îi spunem înțelepciune. Dar înțelepciunea nu înseamnă doar cât de informat sunt despre mine și lumea din jur. Ea presupune convertirea acestei informări, științe despre sine în modul personal de comportament, în conștiență. O memorie a devenirii mele! Nu este doar un tezaur de inteligență, ci mai ales aptitudine autocunoscătoare convertită în atitudinea ce mă face compatibil cu ordinea lumii. Această compatibilizare, rezonare cu ființa, înseamnă convertirea potenței mele cunoscătoare (gnozei) în conștiință – memorie de sine. Mă tot cunosc (autoconștientizez) spre a mă memora, învățând să mă recunosc pe mine cel ce sunt în existența Totului. Eu nu sunt cel care dorm în pat, sunt cel care mă visez. Autocunoașterea e, în ultimă instanță, o autoidentificare, învățare a locuirii în ordinea lumii. E o autoinserție gnostică în existent. În cadrul trăirii personale, ca Eu sunt o gnoză care mă des/tăinuiesc spre a-mi configura identitatea. Nu mă pot autocuprinde în întregul Tot și atunci mă construiesc, secvențial, drept prototip al Totului în prezentul devenirii. Și mă umplu cu mine în cadrul trăirilor, încât la capătul devenirii voi fi Totul. Adică am reușit să mă cunosc în propriul sine. Ca ființă sunt urma trăirilor mele, un meteor ce acumulează lumină de sine spre a deveni (autodescoperi) astru.
Omul nu e doar cel pe care îl percepem cu daturile personale. În universul nostru îl putem imagina drept o rachetă cu trei trepte: corpul fizic; corpul psihic și corpul spiritual. Primul, suport al corpului psihic, e o ipostaziere biotică a celor patru forțe fundamentale. Celui de-al doilea îi este specifică trăirea, ce condensează morfogena potențată de voință – forța unificatoare a celorlalte. Manifestare a vieții, corpul spiritual configurează ființa eonică ca o crisalizare (crisalidă) a devenirii gnostice întru și dintru Tot.