Între complexitățile, destul de rigide, ale matematicii și flexibilitățile lingvistice descriptive ale artei poetice s-au făcut, de-a lungul timpului, unele comparații și apropieri interesante datorită posibilităților de exprimare infinite ale celor două arii complexe ale comunicării interumane. Cu toate acestea, nu sunt prea dese cazurile când matematicieni sau alți oameni de știință s-au dedicat cu pasiune și artei poetice. În antichitate, se știe că marele poet persan Omar Khayyam era și un vestit matematician, după cum, în Europa, genialul poet Goethe era și un recunoscut fizician sau că celebrul Einstein avea și el frumoase înclinații poetice. În România marele matematician Dan Barbilian este cunoscut și ca un mare poet care se semna cu pseudonumul Ion Barbu, iar în zilele noastre doi matematicieni, prof. univ. Florentin Smarandache și Aurel M. Buricea sunt, de asemenea, și autorii multor poezii, primul fiind propus pentru Premiul Nobel pentru literatură, deoarece a introdus în această artă conceptul de paradoxism. Nu mai puțin surprinzătoare este și apariția unui nume feminin, apărut recent pe lista acestei categorii de poeți. Este vorba de tânăra autoare Loredana Carmen Levițchi, specialistă în matematici financiare, în analize de business bancar, în investiții, în fundații filantropice și în management, o pasionată poetă româncă din New York, cu studii universitare în România și Statele Unite. Din paginile publicate până acum, autoarea dorește să se impună peremptoriu ca o ambițioasă voce nouă, destul de prolifică. Și-a descoperit că are ușurința de a concepe permutări de cuvinte elevate, combinându-le în nobile versuri descriptive, toate elaborate într-un viabil altoi de stil clasic și modern, de proză și versuri, rezultând rânduri alternate firesc, cu suficiente explicitări bazate pe evenimente concrete, destul de bine documentate. Poate că acest procedeu nu i-ar fi reușit dacă aceste poeme nu ar fi fost filtrate cu finețe, cu minuțiozitate matematică, printr-un suflet sensibil, iubitor de adevăr și frumos, încercând să ne spună totul despre tot, vizualizând viața din jur prin prisme filosofice și religioase, inclusiv sub influențe carmice orientale. Volumul acesta poartă numele „Jazz de New York” , iar în prefața lui poeta precizează:
„Cartea „Jazz la New York” încorporează unele din cele mai frumoase şi profunde poezii scrise şi dedicate domniilor voatre cu mult drag de Lora Leviţchi.

Versurile mele vă vor purta în domenii diverse, precum cel existenţial, scoţând în evidenţă eternul efort al omului de a se cunoaşte pe sine şi rolul lui pe pământ în relaţionare cu natura ce îl înconjoară, cu universul din care face parte, dar şi cu Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Dincolo de latura filozofală, versurile se doresc a fi o cheie practică pentru orice om, o soluţie la problemele ce apar inerent pe parcursul vieţii fiecăruia dintre noi şi pentru care avem cunoaşterea ori pregătirea de a le întrece sau nu.”

De-a lungul apeste 370 de pagini, pline de vreo 100 de poeme
mai lungi sau mai scurte, Lora Levițchi dorește să se țină de cuvânt și să ne explice ca o profesoară la catedră în fața unor elevi care, chiar dacă știu dinainte conținutul unor subiecte-poeme, îi ascultă răbdători expunerile cu interesul unor novici foarte atenți, numai pentru motivul că subiectul îi impresionează prin tonalitatea glasului ei și prin măestria frazelor folosite, la care, ca să fie și mai convingătoare, autoarea adaugă uneori rugăciuni și citate dintr-o bibliografie ce ne asigură că ea a fost foarte bine documentată, cu noutăți aduse la zi. În mod evident,acesta este un procedeu destul de nou, chiar dacă nu trebuie imitat de altcineva. Luată în ansamblu, cartea ne lasă impresia că Lora Levițchi ne-a dăruit niște fragmente de roman în versuri, cu subcapitole și personaje multiple, inclusiv unele biblice (Dumnezeu, Iisus, Raphael, Avraam ș.a.), toate bine conturate și cu măestrie reconstituite, altele fiind luate din istoria neamului nostru (Ștefan cel Mare, Iancu Jianu etc.), din literatură și muzică (Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Enescu și alți mari corifei.) În ansamblu, înlănțuirea subiectelor lasă uneori impresia că parcă poeta s-a antrenat aici ca să scrie în viitor o epopee mioritică universală, mai ales că spiritul ei meticulos iubește amănuntele, având patima descrierii pe larg, cu multă dezinvoltură, reiterând cu plăcere traseul gândirii poetice clasice românești, zigzagând cu ușurință în prozodii epice și lirice simbolice, cu acțiune labirintică. Încercările de a folosi rafinatele procedee metatextuale fac din această carte un exemplu experimental de scriere postmodernă cu ecouri de iz clasic și jurnal intim. Așa se face că întâlnim aici, laolaltă, evocări istorice, teme patriotice, dragoste, frumoase descrieri de natură românească, mărturii intime, romantism, rugăciuni, meditație filosofică, ritmuri muzicale de jazz american și, nu în ultimul rând, destulă inspirație poetică din literatura universală, acestea contopindu-se laolaltă într-un tot unic - emblemă a căutării eternității ce trebuia condensată între două coperți. Este un prim vis împlinit. Și vor mai fi și altele. Poate că cel mai mult în acest volum impresionează talentul și dragostea autoarei pentru Iisus, Mântuitorul nostru, pentru dumnezeire:
„Dacă destinul aici mi s-ar opri, Dar Tu, m-ai ridicat Iisuse,

În mâna Ta, şi pentru asta eu, Cu umilinţă, îţi mulţumesc,

Tortură ce-au făcut cu mama mea, Deşi lasa-tu-m-ai să o privesc,

M-ai învelit în mantia Ta, Ca eu şi azi să mai trăiesc!

Iisuse, Iisuse, milueste-mă pe mine, Cu mir de Ierusalim, mă primeneşte Să pot în curăţie totală a îngenunchia,

Şi-a Te slăvi de-a pururi, pe Tne Doamne,

Lumina din Lumină doar Tu eşti grabnica Salvare a mea! În a mea inimă cu dragoste Tu ai sădit,

Calmul de ape ce se retrag în tihnă către mal, Şi liniştea de noapte când toţi dorm duşi,

Şi n-au habar de minunile care se-ntâmplă,


Făr de a lor participare, pe acest pământ, Noaptea natura creşte, se regenează
Şi cresc şi eu din nou cu aripi oţelite de vajnic luptător (...)”

Gândurile poetice se adâncesc în descrieri cu observații filosofice interesante despre mediul ambiant:

„Există lumină ce renaşte independent de orice circumstanţe ce se întâmplă în viaţa fiecărui om, fiecărui popor, fiecărei ţări, întregii lumi. Iar dacă răul persistă, este dat şi acesta cu un rost şi cu un scop bun, poate unul de purificare, de curăţare, de împrospătare a unui loc, a unei fiinţe, a unei naţiuni...

De multe ori, se întâmplă ca natura să se regenereze prin apă şi prin foc. Aşa şi sufletul şi conştiinţa oamenilor... Acestea au nevoie, din când în când, de o resetare a valorilor sale şi de o reevaluare a celor mai buni paşi de urmat pentru un viitor mai bun.

Trecutul, prezentul şi viitorul sunt asumate de om. În realitate, timpul este o iluzie şi cele trei aspecte ale sale sunt doar în mintea noastră. Se spune că în viaţa asta temporară trăim doar un vis din care o să ne deşteptăm după ce murim, după ce ne despărţim de trup. Venit-am aici cu o misiune pe care unii ne-o îndeplinim, iar alţii se pare că nu putem. Conştiinţa omului sănătos dictează mereu spre a face locruri bune, spre a îmbunătăţi şi creşte pe el, pe oamenii din jurului lui, precum și locurile unde vieţuieşte.”

În mod deosebit, cititorul rămâne impresionat de patriotismul descoperit în aceste originale pagini, de dorința poetei ca Marea Unire să se repete, desăvârșindu-se alegoric prin întregirea Moldovei lui Ștefan Vodă:

„Moldova de dinainte şi de după Prut e una, E aceeaşi caldă mamă grijulie pentru toţi,

Ce-a plâns călcată în picioare de mişei atâţia ani,

Că-n două au fost împărţiţi şi copiii săi pân' la nepoţi!



Moldova-i numai una, graiul e cel ce ne uneşte, Precum şi portul, credinţa şi tradiţiile strămoşeşti, Nicând o barieră de graniţi va putea ucide,

Un sânge care curge din singur trup cu accente răzăşeşti.”
(Unirea Basarabiei cu România)

„Ne îmbie Sadoveanu şi Creangă şi Enescu,

Să ştergem graniţa ce-i pusă ca şi pedeapsă mare, Pentru românii din Basarabia ce-au fost şi sunt,

parte din România Mare!

Doamne, te-ndură de acest popor,

Ce mult cercat drugul sclaviei a pus pe mame, Robindu-le cu tot cu pruncii şi pământul lor, Privându-i de elementare drepturi,

Ţinându-i în întuneric şi subjugare mare.

Doamne, ne dă din seva stejarului cel secular de la Borzesti, Putere ca jugurile de peste graniţi acum să le sfărâmăm (...)”

(Ne strânge Eminescu, ne cheamă Ştefan cel Mare)
Trecând peste micile ambiguități nu atât de ușor evitabile, din masivitatea materialului complex al prezentei lucrări ambițioase, această originală carte nu este doar o simplă descriere a unor realități din trecut și din prezent, ci o meritorie încercare menită să sugereze adevărul și realitatea, cu eforturi de maximă autenticitate și cu argumentări care ne conving că avem de a face cu o scriitoare care promite lucrări de valoare și în viitor. Îi dorim în continuare succes!