Încheiam cronica mea la recentul volum ,,Torentul”, semnat de Marinel Gîlcă, subliniind că ,,Romanul merită o bulină galbenă: dă dependență de lectură!” Așteptam, prin urmare, un nou roman pe care să îl citesc și să îl retrăiesc la cote maxime, cu aceeași pasiune. A apărut prin magie, într-o zi de toamnă târzie, când în centrul burgului bârlădean, acolo unde scrie Marinel Gîlcă, exploda pe ram, în muguri, înflorind, în luptă cu toate legile naturii, fără să îi pese că nu e primăvară, o floare de magnolie. Am admirat-o și, spre mirarea mea, în adresa de mail mă aștepta textul romanului ,,Surâsul magnoliei”, cu mențiunea autorului că volumul va vedea în curând lumina tiparului. Am început lectura fredonând ,,Nu uit ce mi-ai spus că sunt, o magnolie”, versuri ale poetului Grigore Vieru, puse pe acorduri muzicale și interpretate magistral de Angela Similea. Gândul mi-a zburat, instantaneu, și spre volumul .,,Dați ordin să înflorească magnolia”, de Dan Verona, știind câtă emoție poetică se cuprinde în scrisul puternic și în același timp sensibil caracteristic acestui autor.
Magnolia este superba floare de primăvară care seamănă foarte bine cu o femeie, simbolul a fost astfel surprins și de Martin Johnson Heade, pictorul reușind să îi imortalizeze surâsul roz pe fond albastru, în toată splendoarea sa. De aici, din suflul petalelor, își iau zborul literele și, sub condeiul scriitorului Marinel Gîlcă, se aștern pe fila de roman.
Volumul este prefațat de Emilian Marcu, nume important care girează talentul autorului. În postfața romanului, Theodor Pracsiu decide că ,,Paralela cu romanul Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu devine inevitabilă, ambele construcții epice - păstrând proporțiile - au în centrul narațiunii câte un arhitect”. Pe măsură ce înaintăm în lectură, ,,arhitect” – meserie atribuită eroului principal – devine cuvânt-cheie care deschide uși după uși, fără a fereca vreuna. De aici încolo, autorul nostru întoarce spatele canoanelor și își deschide aripile scrisului spre o libertate de exprimare cucerită pe baricadele luptei dintre rațiune și pasiune. Scenele din roman mă conduc la frumoasa poveste din ,,Hanul cu magnolii”, de Carolyn Brown, unde Tuker și Jolene, chinuiți de vină și de demoni interiori, își trăiesc povestea de dragoste mușcând fiecare din visul celuilalt. Așa cum se derulează lucrările de renovare la ,,Hanul cu magnolii”, tot astfel se construiesc ziduri din sentimente furate din cuibul visurilor în ,,Surâsul magnoliei”. Romanul se construiește după tehnica bulgărelui de zăpadă, crește de la un fulg prins din zbor de autor și așternut în nuvela ,,Cuibul visurilor”, publicată în revista online Confluențe literare. Revenind la analogia sugerată de autorul prefeței, îl vom numi pe scriitor, pe bună dreptate, un arhitect al visurilor, visuri care (re)construiesc inimi. Marinel Gîlcă nu cade în confortabilul, comercialul gen romance. Ridică mult ștacheta valorică și în acest roman, la fel ca în ,,Torentul”, descifrează sensuri existențiale profunde reușind să creeze tabloul realității cotidiene pe cerul ficțiunii cu penelul artistului care vede, simte, crede, se convinge, se întreabă și apoi își conduce abil cititorul spre răspunsuri. Cu magnolia, ca avatar, deslușim drumul eroului principal, arhitectul de visuri, prin viață, de la primul mugur până la floarea supremă, slalom printre iubiri, de la cea promisă, ca un mugur abia copt, până la cea împlinită, ca floarea care surâde în mângâierea soarelui. Eroul, arhitectul Ștefan, este de fapt trunchiul gros al copacului pe care explodează, în toată splendoarea lor ca florile, femeile. Autorul se substituie, pe toate paginile, personajului-erou și, cu ochiul artistului, descrie femeia asociată mereu iubirii. Iubirea carnală de la începutul romanului o introduce în scenă pe Sonia, caracterizată prin ,,(…) inteligența, spontaneitatea, umorul dar mai ales frăgezimea corpului ei. Un corp cu epiderma netedă și carnea tare, ce plesnește de sănătate, în nuanțe de caramel, un corp ce gâlgâie de viață”. Dar cea care a dat alt sens existenței și redă surâsul magnoliei este Ștefania, sensul iubirii, eroina care umple cuibul visurilor lui Ștefan și marchează finalul fericit. „Ești a mea Ștefania! Suntem împreună! Fenomenal! Mi s-au împlinit toate dorințele! ” Îmi vine să țip de fericire. Am senzația că totul a fost un vis. Dar nu!”
Specific scrisului autorului Marinel Gîlcă este modul glisării între real și ficțiune cu pașii pe, peste și printre sentimente. Cotidianul este pictat, nu povestit, între cer și pământ, într-un stil personal care îmbină original narațiunea cu descrierea. ,,De sus, o pace stelară coborâse pretutindeni. Și jos, aici pe pământ, liniștea aceea era întreruptă, din când în când, de strigătele voioase ale copiilor ce se jucau alergându-se, de vreun claxonat mai strident sau de păcăniturile monotone ale roților de tramvai ce se auzeau ca niște ecouri amorfe din depărtare”. Scriitorul își ține mereu cititorul treaz, captivat de emoția scriiturii.
Firul narațiunii se țese prin situațiile existențiale în care autorul își plasează personajele. Romanticul Ștefan nu este doar îndrăgostitul aflat în calea iubirii absolute, chiar cu capul în nori uneori, nici doar arhitectul care face parte din Ordinul Arhitecților din România, aceasta fiind atribuția unui profesionalism desăvârșit care îl menține cu picioarele pe pământ, ci, spre surprinderea tuturor, este pus în situația unui justițiar în lupta cu răul, trântind adversarii din lumea interlopă la pământ și devenind eroul salvator atunci când organele statului nu ajung la timp la datorie. Mai presus de toate, este justițiarul propriei vieți, arhitectul propriului destin, cel care luptă pe frontul sentimentelor în care crede cu smerenie, un tip moral care luptă pentru iubire, ca ideal suprem. ,,Fără modestie sau ipocrizie vreau să-mi apăr cu orice preț dragostea pură, ingenuă pentru Ștefania”. Nici Ștefania, iubita întruchipată altminteri mitologic, chiar cu trimitere în reperul mitologic universal, Grecia antică, nu este ,,zâna bună din povești”. Are și ea un reper cotidian bine stabilit, este ofițer la o bancă unde eroul principal o cunoaște datorită obligațiilor lumești, plata ratelor. Lumea de poveste se conturează armonios în jurul lumii reale iar iubirea se demască fascinant într-un „Vals al frumuseții”, ,,pe care l-am dansat la o petrecere în care fusesem împreună doar noi doi, cu gândurile, respirația și murmurul inimilor noastre”.
Autorul stăpânește dialogul cu măiestria cineastului dispus și să întrebe, și să răspundă, cu conotații ale artei cinematografice.
,, - În copilărie visam să mă fac arhitect, dar până la urmă am optat pentru „Finanțe-bănci”.
- Poate mai bine ați făcut.... arhitectura dă mari bătăi de cap și multă lume nu conștientizează cât de solicitantă este această profesie...nimeni nu știe cât timp trebuie să-i aloci... cât trebuie să fii de implicat, nu numai fizic cât mai ales sufletește”.
Romanul are toate ingredientele unei cărți de succes, este, fără îndoială, una din cele mai valoroase producții editoriale din acest an. Este actual, modern, scris pentru cititorul curios. Autorul a avut la dispoziție confortul liniștii de acasă oferit de anul de (diz)grație al pandemiei, 20 bis, în care Dumnezeu ne –a dat șansa să mai ratăm o dată sfârșitul lumii. Răsplata este întoarcerea la lectură. Cei care au citit cărțile precedente semnate de Marinel Gîlcă, ,,Puterea justiției” (nuvele) și ,,Torentul” (roman) vor observa că scriitorul joacă acum o carte importanță în noua sa carieră, reușind să pună pe tapet toate rezultatele căutărilor precedente și reușește să definească foarte clar reperul în care își plasează cititorul. Asul din mânecă este tocmai această strânsă legătură pe care scriitorul o are cu cititorii săi. Acum le oferă un roman împlinit, fără reproșuri. Pe tărâmul prozei contemporane, Marinel Gîlcă este un alergător de cursă lungă în proza contemporană românească. ,,Surâsul magnoliei” este dovada că a găsit calea spre succes.