agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 361 .



Introducere în subiectul numit suflet
eseu [ ]
Text de intrare în cartea Note și idei despre suflet, 2021

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bell ]

2022-03-29  |     | 



Pe măsură ce trece timpul simt nevoia să găsesc pentru cărțile mele subiecte aproape imposibil de abordat. Chiar dacă în acest fel reduc drastic numărul cititorilor potențiali. Prefer să scotocesc cu efort şi cu migală în acel ,,aproape” care lasă privirii un contur abia bănuit despre subiect. Unele filozofii credeau că sufletul este captiv în corpul uman. Nu cred că este așa. Cred că, în realitatea socială, mintea omului nu are multe de împărțit cu trupul, pentru că instinctele şi simțurile nu aparțin cu totul minții. Acestea sunt legate organic de trup. Cum există o separație, o independență suficientă, între suflet și trup. Mai cred că sufletul omului nu are prea multe de împărțit cu mintea sa.
Un om are trei stâlpi, pe care se bizuie, și pe care își construiește existența. Pe suflet, cel mai puternic, cel care stă ascuns dar, la urma urmelor, dictează totul. Însă omul nu înțelege acest lucru și îl ignoră. Ba chiar îl respinge. Apoi pe minte, sau rațiune, cum îi place filozofiei să o spună, cea care mediază între suflet și trup, dar nu ușor și nu simplu. Și apoi, dar nu definitiv, pe corpul său. Corpul, sau trupul unui om, are câștigul social doar aparent. Dacă vorbim de reclamă, aici natura a fost prima care a știut să se folosească de ambalaj. Trupul are componenta frumuseții, cea după care aleargă toți masculii și toate femelele dornice de împerechere. Trupul mai are și componenta esențială a sănătății și a prezenței vitale a fiecărui om în sistemul social.
Vor întreba unii: unde este conștiința aici? Conștiința de sine și conștiința etică, morală? Nu știu dacă partea aceasta este implicată cu adevărat în ceea ce edifică și menține stabilitatea unui om! Conștiința de sine este, mai degrabă, un instinct, cel care l-a trezit pe om din adormirea sa animală, primară. Iar conștiința etică, din moment ce este accidentală și întâmplătoare, nu poate fi o bază pentru ceea ce ne așteptăm să fie un om.

De ce ar mai trebui să apară încă o carte despre sufletul omenesc? Nu sunt prea multe astfel de cărți? Toate bibliotecile religiilor, toate cărțile sociologiei, psihologiei, psihiatriei dar și ale filozofiei în cele din urmă, au în vedere direct sau indirect sufletul uman. Milioanele de romane de dragoste și milioanele de volume de poezie nu fac altceva decât să cânte aceeași melodie a sufletelor noastre. Milioanele de picturi, poate miliardele de cântece ce s-au ascultat în sute de mii de ani de istorie socială, și s-au uitat majoritatea, au căutat să înțeleagă sufletul omului.

Răspunsul direct la această întrebare nu este posibil pentru că, indiferent de sinceritatea mea, ar fi încărcat de un fel de nemernicie. Cred că răspunsul stă, oarecum, în ideea că frumusețea și urâțenia sufletului sunt cu mult mai dulci sau mai amare decât cele ale trupului. Chiar dacă, practic, aproape nimeni nu crede această afirmație, văzând-o ca pe o simplă și demagogică teorie. Nu este, însă, căință, și nu sunt regrete mai mari ca cele ale soțului păcălit în tinerețe de frumusețea unei înfățișări după ce descoperă în ființa celui iubit sau a celei iubite un suflet real și adevărat, uneori necruțător de real. Poate negru, făcut scrum de grelele ascunzișuri umane: furie, răutate, egoism, frigiditate ori impotență, lene, comoditate, lipsă de altruism, de compasiune, de sensibilitate, lipsă de blândețe, de prietenie. Sau poate alb, curat, blând și bun. Nu se știe. Cel mai adesea sufletele sunt gri. Având și părți bune și părți rele. Dar, în realitatea precisă, puțini oameni pot inventaria cu sinceritate acele clipe ale vieții petrecute alături de un ,,suflet pereche”, cum le place poeților să îl cânte, compatibil și blând, prietenos și apropiat.

Punâdu-și la cale, la un moment dat în istoria foarte îndepărtată, o stare ce nu aparținea naturii fizice și nici celei informaționale: starea sufletească, omul se rupe de mersul firesc al evoluției naturale a speciilor vii. Multe alte specii au început și ele să lucreze la un rudiment de suflet dar au pierdut șansa de a fi în fruntea acestui concurs necruțător și au pierit sau dispar acum cu sufletele lor cu tot. Animiști, adică credincioșii străvechi, primari, erau convinși că și copacii ori pietrele munților sunt însuflețite.

Dar natura nu s-a lăsat păcălită de o astfel de întorsătură neașteptată. Cea pe care o ia frumusețea atunci când, după ce se naște și crește singură, pusă la cale genetic din piele, carne și oase își dorește și mai mult. Își dorește sentimente. Aceeași frumusețe, dar într-o altă lumină, se cuibărește în această mașină vie, undeva, bine ascunsă și ia forma unor senzații psihice și a unor stări greu de explicat. De la sentiment și nu de la simț, limba noastră sare la simțăminte, adică încarcă rigid şi fortuit sufletul cu simțire. Cu ceea ce simțim, cu acele senzații nici fizice, nici psihice, nici psihologice ci cu un fel de apăsare sau cu un fel de eliberare aproape imposibil de descris prin cuvinte. Acestea toate sunt adunate într-un cuvânt simplu, plecat de la suflarea, suflul tuturor viețuitoarelor ce consumă oxigen pentru a se încărca energetic, adică sufletul. Un fapt al limbii la fel de inadecvat.
În apărare, față de puterea sufletului, Natura a dat mai mult frâu liber instinctelor, cele ce se împotrivesc faptelor sufletești prin rațiunea directă a lui a fi și a persista viu și în lume.

Știința, chiar dacă pretinde, nu este încă în stare să lămurească prea bine, ce fel de amestec are sufletul în toate aceste calități ori defecte umane ce aduc bucurie sau o durere nesfârșită între oameni. Totuși, știința trebuie să recunoască faptul că sursa și apoi resursa acestora vine din interiorul omului, demonstrat nemijlocit și resimțit în fiecare om, de acel prea-gol când este înnourat și întristat și acel prea-plin când este vesel și bucuros. Prea gol și prea plin pe care poporul - revin la ideea numirii - atunci când și-a făurit limba, le-a numit suflet.

Tinerii nu pot fi convinși sub nici o formă să nu mai alerge nebuni după frumusețea vizibilă, dată de imagine, linii, culori, forme, volume, suprafețe din piele, carne și pipăit, mirosuri și gusturi ale buzelor și ale limbii, toate tributare instinctelor. Ci să fie atenți și la o altă parte a ființelor de sex opus, cea imposibil de găsit dar esențială pentru întreaga ființă: sufletul! Această constatare ne readuce la ideea că Natura nu a fost deloc atentă la fabricarea inițială a omului, sufletul alipindu-se mai târziu și conjunctural trupului ființei umane, ca urmare a unor traume și frici sau a unor bucurii și veselii asimptotice și imprevizibile. Pentru omul primitiv, abia coborât în savană, traumatice erau și groaza de a muri și fericirea de a fi. Am fost convins multă vreme că fapta cea mai meritorie a omului a fost construirea gândirii sale și, apoi, a limbii (cu întregul limbaj necesar comunicării), idee pe care am studiat-o cu asiduitate mai bine de trei decenii, lăsând concluziile acestui studiu în cartea Gândirea preistorică, (2020). Dar greșeam, acum am convingerea că fapta cea mai grea și cea mai demnă de apreciere a speciei umane a fost cea a construirii bucățică cu bucățică, a sufletului său.

Se va întreba cineva: în acest caz cum se mai înțeleg și se acceptă ideile despre nemurirea sufletului dacă acesta a fost construit de către om? Rezultanta acestui lucru stă în faptul că omul este cel care și-a construit propria sa nemurire. Aici, desigur, are un rol esențial și Natura. Pentru că o astfel de nemurire este datorată instinctelor și mai puțin puterilor sufletești ale oamenilor. Oamenii, luați unul câte unul mor toți, și vor muri până la sfârșitul veacurilor. Doar Omul, sau dar Omul, acel om generic, nu moare. Nemurirea este un fapt efectiv, concret. Dar nu prin individ ci prin specie. Prin perpetuarea fiecăruia se obține nemurirea și nu prin lupta directă a fiecărui individ cu timpul. Nu ne gândim niciodată că o simplă plantă își scutură semințele ca apoi să răsară din pământ în fiecare an, de sute de milioane de ani. Planta își încearcă nemurirea nu prin semințele și firicelul verde din acest an, ci prin întregul șir de plante și semințe care s-au perindat pe întreaga planetă în aceste sute și sute de milioane de ani. Noi gândim altfel numai cu referire la noi, la om, că ar putea avea o soartă diferită în ceea ce privește nemurirea sa. Însă numai acest mod de nemurire este singurul posibil în realitate. Trebuie să vedem sufletul prin puterea sa colectivă la fel cum suntem constrânși să vedem și veșnicia. Veșnicia nu poate fi una personală. Doar așa a reușit omenirea să cucerească Pământul întreg. Prin puterea tuturor, regăsită în fiecare și amplificată în anumiți indivizi deveniți esențiali pentru câteva clipe ale istoriei.

Omul nu putea să își ridice sufletul din altceva. Altceva, aflat în afara instinctelor sale. Lupta continuă pentru a trăi și pentru a putea rămâne în viață a modelat, fărâmă cu fărâmă, ceea ce a devenit apoi un mic nour imaginar, o aură a fiecărei ființe în care s-a depus și s-a acumulat ceva misterios și magic în același timp, imposibil de descifrat și de cuprins.
Sau poate că ne înșelăm, nu avem în noi decât niște scheme de stări și de sentimente. Care doar ne dau impresia că o mașină psihică vastă și complicată ne stăpânește orice mișcare a minții și a corpului! Adică, la fel conștiinței, datorată unui control al atenției noastre, nici sufletul nu este abordabil de către științe. Fiind o sumă de trăiri personale și în adâncime, nu i se pot face încă analize reale și demonstrabile experimental.

Așa cum nu pot înțelege timpul, adică viața și moartea, oamenii nu pot înțelege nici sufletul. De aceea sufletul este ignorat de către majoritatea oamenilor în realitatea sa istorică. Doar unele instituții și științe se ocupă declarat de suflet, cum ar fi teologia, adică Biserica, filozofia, morala, psihologia și psihiatria în parte. Abandonarea aparentă a sufletului face parte din puterea necesară omului pentru a trăi în jungla necruțătoare numită societate umană.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!