Aș spune că predomină în acest poem, "Introspecții", de Claudiu Toșa, datat 13.09.2004 prețiozități stilistice și imaginarul poetic de la Nichita Stănescu, într-un mod manierist, dar care nu este chiar de 100%. "Și atunci, cum să nu-ți scoți ochii din rotule", încercarea de a-și afla într-o viziune sentimentală "același punct cardinal" cu tu-ul invocat, iubita reală sau ireală, Poezia. Căutarea pe meleaguri a Cosânzenelor, a "albastrului" (bine că nu cal, ci din ochii lui Nichita) "între două palme de înger", în "subteranele minunii" (la subsolul unei clădiri Nichita Stănescu s-a izolat două săptămâni și a scris tot volumul său "11 Elegii"), "pe mine mă cheamă Aleph" etc.

Din a doua parte a poemului, "viziunile" marelui poet cu ochii albaștri sunt ironizate. I se par prea "scobite în zare". Pentru că-l tulbură obsesiv.

Deseori apare în poezia lui Claudiu Toșa motivul despărțirii. Acea despărțire invocată prea mult îl doare pe eul liric într-un chip formidabil. Nu știm de ce altă femeie nu poate sta alături de acea iubită pierdută.

Aceasta este noutatea adusă în acest text. Drama proprie a pierderii posibilității de-a rămâne c-o iubită cândva.

Nu înțeleg de ce se folosește numărul plural la verbele "ne trezim (mergând)", "am iubit", căci nu pot fi invitați cititorii la un marș forțat către casa iubitei eului liric (invitație la orgie lirică):

"câteodată
ne trezim mergând
pe strada primei femei pe care am iubit-o în galoși";
"câteodată ne trezim la ușa ei ciocănind
deși s-a mutat câteodată stăm pe banca aia".

(Ar fi fost necesară și o acceptare, din partea cititorilor.)

Apar nefiltrate de-un discurs poetic în acest text imagini artistice, idei și tropi din Nichita Stănescu, se parafrazează mult din Nichita, dar se fuge de el, se râde de scrisul său, dându-se în pornoșaguri ieftine.

Sfârșitul poemului este emblematic, doveditor, în acest sens. Nu mai citez, căci nu vreau să schimb încadrarea eseului, să se mute la cele cu atenționare de limbaj.

Mi se pare un text mediocru spre foarte slab. Rapiditatea scrierii sale este clară: lipsesc (poate în mod deliberat, asumat) diacriticele! De altfel, în acele vremuri, acum nouăsprezece ani, în plin douămiism radical, poate nici nu erau pe mobile, iar viața merita trăită din plin. Pe urmă au apărut pe aparate semnele diacritice. Însă Claudiu Toșa nu se grăbea să dea la îndreptat, la strunjire textele sale. Încălcarea de regulament nu l-a interesat vreodată. El era boem. El era admiratul number one al generației 2000. Sau numai pretindea că ar fi purtătorul său de steag.

_______

https://www.poezie.ro/index.php/poetry/86433/Introspectii