agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-09-28 | |
Mă bucură faptul că fostul fracturist Dumitru Crudu a devenit un poet veritabil despre care se vorbeşte în termeni elogioşi în lumea literară românească. De altfel, din rândul poeţilor fracturişti, puţini sunt aceia spre care se mai îndreaptă ochiul admirativ al criticii literare. Mulţi au trecut în anonimat sau au rămas prizonierii nostalgici ai propriei răbufniri pe diverse site-uri de creaţie literară, nereuşind să se reinventeze. Chiar şi Marius Ianuş, iniţiatorul fracturismului, a ajuns la un moment dat să îşi renege poemele, optând mai apoi pentru un alt gen de evoluţie spirituală.
Talentul lui Dumitru Crudu este acela că a reuşit să provoace emoţie cititorilor, un exemplu fiind şi volumele de poezie „Falsul Dimitrie” (Editura Cartier, Chişinău, 2014) şi „La revedere, tată” (Editura Tracus Arte, 2015). Referindu-mă la cel mai recent dintre acestea, pot spune că jelania celor 25 de poeme îndoliate din cuprins ţi se transmite prin toţi receptorii şi te face să oftezi adânc. Dacă Grigore Vieru a scris atât de multe poeme frumoase dedicate mamei, iată că şi basarabeanul Dumitru Crudu, călcându-i pe urme marelui poet, face un recurs la amintirile îndurerate despre propriul tată, pentru a-şi deschide inima şi sufletul. Este dificil să încerci o analiză literară a unei cărţi atât de personale care spune tot ce trebuie spus (şi nespus) şi te lasă la prima lectură fără cuvinte. Identificându-te afectiv cu autorul cărţii, mai ales dacă ai trecut prin experienţe asemănătoare, îţi vine mai degrabă să fugi departe. Poate că şi fuga este sănătoasă pentru câteva minute, dar apoi trebuie să te aduni şi să revii asupra poemelor, căci aceasta este viaţa şi, vrând-nevrând, suntem nevoiţi să înfruntăm orice ne poate dărâma cetatea sufletului. De cele mai multe ori, lupta împotriva celor mai mari temeri şi tragedii ne face mai puternici. Începutul cărţii este un drum care porneşte spre tatăl aflat în suferinţă: „cu zece ouă crude m-am pornit / spre tine. // pe o ploaie rece şi sâcâitoare / am coborât / la tine. // am deschis uşa / şi ochii ni s-au / întâlnit. // m-am apropiat de tine / şi tu te-ai chircit / sub plapumă. // nu ţi-am adus nimic altceva decât // zece ouă crude.” Se remarcă versurile scurte şi limbajul concentrat la care apelează poetul pentru a transmite stări de suferinţă intensă. Se simte resemnarea, se simte deznădejdea, se simte regretul. De la agonie până la sfârşitul părintelui nu este decât o distanţă de câteva pagini în care ai impresia că poţi simţi aievea picăturile reci ale unei ploi sâcâitoare şi suflul unui vânt năprasnic. Vremea bacoviană din satul Flutura (locul de baştină al poetului) şi suferinţa celui care îşi vede părintele neputincios te fac să tremuri şi să te chirceşti de durere între paginile cărţii. Foarte puţini au curajul să vorbească în detaliu despre aceste întâmplări tragice. Te întrebi, de altfel, de ce a vrut poetul să spună cititorilor toate aceste lucruri? Iar răspunsul îmi vine spontan în minte: odată cu moartea părinţilor, cititorii devin pentru poet a doua sa familie. Chiar dacă „pe tatăl meu nu o să-l poată înlocui nimeni. / niciodată.” Vine un moment în viaţa noastră, a tuturor, când am vrea să ştim „unde se duce tatăl meu? // unde merge să doarmă peste / noapte / şi oare ce mănâncă seara?” Aceste întrebări ne macină mintea şi sufletul, fiindcă nimeni nu ne poate da cu certitudine un răspuns. Tot ce putem face este să ne imaginăm un loc frumos unde acesta va ajunge, iar după ce va pleca… datoria noastră este să-i cinstim numele, amintindu-ne cu drag de toate lucrurile extraordinare pe care le-a înfăptuit, aşa cum şi autorul îşi aminteşte că „tatăl meu era singurul om din mahala care putea să cureţe fântâni”. Sau că „cei care l-au cunoscut pe tatăl meu / au cunoscut un om puternic şi / curajos. //…azi l-am văzut pe cel care / venise acasă să mă bată / şi tata ieşise în locul meu la poartă / şi-i arse o palmă / şi de atunci nu l-am văzut vreo două decenii, / dar azi l-am văzut din nou. // l-am văzut la cimitir lângă / mormântul tatălui său / nu a îndrăznit să se apropie / pentru că în spatele meu era mormântul / tatălui meu.” Se vede şi se simte că poemele autorului sunt rupte din viaţă, impresionând prin faptul că, oricât de simple ar părea, sunt încărcate de o afectivitate care te dezarmează. Impresionant este şi poemul care închide volumul, amintindu-ne cât de relativ este timpul şi cât de repede trece viaţa, lăsându-ne fără persoanele dragi: „altădată deschideam ochii / şi-l vedeam pe tatăl meu / înaintea mea / închideam ochii şi nu-l mai vedeam / acum închid ochii şi-l văd / îi deschid şi nu / mai e”. Prin acest volum al inimii sale îndoliate de pierderea tatălui său, Dumitru Crudu pune o cărămidă la temelia paradisului în care ajung oamenii pe care i-am iubit şi i-am pierdut definitiv. Prin faptele noastre, prin amintiri şi prin poezie (ca şi în cazul autorului), ei vor trăi veşnic. Înveşnicirea unui părinte prin poezie, chiar în momentul cel mai dureros al despărţirii, ne arată un poet care şi-a depăşit limitele umane şi experimentează puteri nebănuite. sursa: Revista Familia, nr. 10, 2016 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate