Iubire în vremea senectuţii (prima mea cronică de film)


Cu toţii suntem dispuşi să îndeplinim, datorită iubirii pe care o purtăm, toate dorinţele persoanei iubite şi să facem toate sacrificiile pentru această persoană de lângă noi. Dar dacă persoana şi iubită şi de lângă noi doreşte, din cauza situaţiei disperate în care se află, să i se pună capăt vieţii, motivaţia fiind chiar reciprocitatea iubirii, dar şi o reciprocitate a suferinţei – persoana suferindă vrea să scape de propria-i suferinţă, cât şi să-şi cruţe partenerul de suferinţa şi dificultăţile inerente unei boli ireversibile – ce decizie am lua? I-am pune capăt vieţii pentru a-i îndeplini această ultimă dorinţă şi pentru a o scuti de suferinţă, moartea fiind oricum doar o chestiune de timp? Sau ne-am limita să oferim persoanei iubite tot sprijinul moral şi material de care suntem în stare, lăsând anatomia să-şi urmeze implacabilul final, fiind inevitabil martorii acestui final; altfel spus, dacă din fiinţa iubită viaţa se scurge lent şi cu totul, care este limita noastră dincolo de care nu mai gândim şi acţionăm raţional, nemaiputând suporta dubla suferinţă?
Aceasta este dilema propusă de regizorul austriac Michael Haneke, dublu premiat cu Palme d'Or la Cannes, premiul european echivalent oscarurilor americane, în filmul numit semnificativ Amour. Trebuie menţionat că acest film a câştigat distincţia Palme d'Or din anul care tocmai a trecut, ediţie la care a concurat şi pelicula După dealuri a lui Cristian Mungiu, care a obţinut Best Screenplay, iar actriţele din rolurile principale au împărţit premiul pentru Best Actress.
Acţiunea filmului nu este tocmai lineară, scena de început prezentând pompieri care sparg uşa unui apartament parizian şi descoperă cadavrul unei octogenare întins pe un pat, perna împodobită cu flori, celelalte uşi din apartment sunt blocate cu bandă adezivă, apoi obiectivul camerei trece la un concert la care participă, ca spectatori, cele două personaje principale: un cuplu de muzicieni pensionaţi şi semi-sedentari, la acest concert participând deoarece interpretează unul din foştii elevi de-ai Annei (Emmanuelle Riva), soţia lui Georges (Jean-Louis Trintignant). Monotonia lor este întreruptă, mai bine zis viciată, chiar în dimineaţa de după concert, când Anne amuţeşte pe neaşteptate, iar soţul Georges se duce după ajutor, nu înainte de a încerca s-o trezească din starea catatonică, doar pentru a o găsi, la întoarcere, perfect conştientă dar neputând realiza ceea ce tocmai i s-a întâmplat şi având impresia că totul este în ordine, viaţa lor urmându-şi cursul obişnuit. Dar totul nu este în ordine şi cursul vieţii lor este definitiv schimbat când operaţia pentru desfundarea unei artere prin care trece Anne eşuează şi ea rămâne imobilizată într-un scaun cu rotile, toată răspunderea îngrijirii ei căzând pe umerii soţului. În aceste condiţii, îi cere soţului ca, indiferent de starea în care se află, în nici un caz să n-o trimită la un azil sau s-o interneze. Dar sănătatea ei se deteriorează şi paralizia părţii drepte a corpului nu-i mai permite să-şi reia activităţile zilnice, ceea ce o determină să îşi anunţe soţul că nu mai vrea să continue a trăi în acest fel şi să fie o povară pentru el, anunţ ce-l bulversează cu totul, cu toate acestea decide să-i fie alături, însă viaţa sa se complică după ce soţia lui suferă al doilea atac cerebral şi este nevoit să angajeze o asistentă medicală, în acelaşi timp opunându-se insistenţelor fiicei, interpretată de Isabelle Huppert (care poate fi văzută într-un alt film semnat Michael Haneke, anume La pianiste), de a o interna sau trimite la un azil.
Punctul culminant şi situaţia fără de întoarcere se iveşte când Anne nu mai poate vorbi coerent şi oscilează între strigăte ascuţite şi prelungi, scurte momente de luciditate destinate unor flashback-uri din copilărie şi priviri în gol. Într-un asemenea moment, Georges îi povesteşte o întâmplare din copilăria lui şi, la final, ia o pernă şi o sufocă. Finalul însă este ambiguu şi predispus unui discret realism magic: după ce a sufocat-o şi a pregătit florile, Georges îi aude vocea şi îşi vede soţia în bucătărie, perfect sănătoasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îşi iau hainele şi părăsesc împreună apartamentul, filmul încheindu-se cu fiica lor singură, în apartamentul la fel de singur, dar cu toate uşile deschise. Dacă Anne într-adevăr a murit, ceea ce aflăm încă din debutul filmului, care este de fapt finalul, unul dintre finaluri, ce s-a întâmplat cu soţul Georges? Cele două finaluri care încep şi închid filmul anulează orice bănuială de fantasmare din partea personajului interpretat de Jean-Louis Trintignant. Sfârşitul este lăsat la latitudinea privitorului.
Boala personajului feminin pare a vorbi despre o recădere în stadiul copilăriei şi o apropiere între această primă etapa primă a vieţii – copilăria – şi cea finală – senectutea. Copilăria şi bătrâneţea ca două feţe ale aceleiaşi monede – moartea. Orice început este destinat sfârşitului, iar ideea pare a se găsi într-un alt film regizat de Michael Haneke şi premiat cu Palme d'Or , ediţia din 2009. E vorba de The White Ribbon, unde, în prima parte a filmului, un copil îşi întreabă bona ce înseamnă moartea şi află că moartea apare atunci când cineva încetează să mai trăiască, iar cineva încetează să mai trăiască atunci când este prea bătrân ori prea bolnav, dar şi dacă suferă un accident grav, dar cum cei mai mulţi oameni nu suferă accidente grave, moartea lor se datorează bătrâneţii înaintate, deci mor mai târziu. Copilul mai află că absolut toţi oamenii mor, la fel şi el dar, cum este încă la începutul vieţii, moartea lui va veni mult mai târziu. În faţa inevitabilului final, nu există nici un fel de împotrivire. Doar intervalul dintre începutul vieţii şi sfârşitul ei.