Într-o circulară dată de Consistoriul Arhidiecezan din Sibiu, difuzată Oficiilor parohiale și învățătorilor se spune: ”Cartea este una din cele mai minunate iscodiri ale minții omenești. Ea înseamnă lumina aprinsă pentru viața spirituală care altfel ar cădea jertfă întunericului, aceasta este cartea pentru viața sufletească. Ea ne luminează și ne încălzește sufletul, ne face viața mai plăcută și ne dă învățături prețioase despre tot ce a fost odinioară, despre ceea ce este și despre ceea ce putem face. Scopul cărții arătat în rândurile de mai sus trebuie să-l îndeplinească și manualele școlare, primele cărți cu care vin în contact copiii”*
Imediat după 1867 se mai foloseau în școlile poporale manuale apărute după 1848. vom găsi astfel în școli:
- Abecedarul românesc de Sava Popovici Barcianu – 1851
- Istoria biblică pentru școlari -1852
- Gramatica română 1852
- Aritmetica cu cifre de Visarion Roman – 1855
- Istoria Austriei – 1859
- Computul în Școlile poporale de Ioan Popescu -1864
- Carte de cetire de Zaharia Boiu – 1865
- Manducere (metodică n.n.) la manualul lui Zaharia Boiu- 1865
- Gramatica Română de N. Mihălțan -1865
„Aceasta este zestrea cu care pornesc școlile române la drum în 1867”**
În legătură cu apariția și introducerea manualelor în școli exista o procedură destul de complicată care întârzia introducerea unor manuale mai bune, mai moderne, mai mulți ani. Autorul trebuia să facă un raport la Consistoriul Arhidiecezan și să depună manuscrisul pentru aprobare. Acesta îl dădea să fie discutat în Conferințele învățătorilor. Apoi trebuia să treacă printr-o comisie formată din cel puțin trei membrii pentru referat și avizare, după care Consistoriul se pronunța (în caz favorabil) și Sinodul Arhidiecezan îl declara aprobat și bun pentru tipărire și introducere în școală. Astfel „A întâia carte de lectură și învățătură” a lui Ion Popescu este pusă în discuția Conferinței din 1871 dar este lăsat în suspensie pentru Conferința din 1872. de abia în 1874 manualul se află în fața unei Comisii de verificare care îl aprobă. Manualul a apărut în zeci de ediții până la interzicerea lui de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice Maghiar (1893)
În anul 1874 Ilarion Pușcariu s-a adresat Consistoriului Arhidiecezan pentru manualul său de limba română. Comisia formată din Zaharia Boiu. Dr. Nicolae Cristea și Ioan Popescu concluzionează: „Manualul este format din trei despărțăminte (capitole n.n.), cuprinde tot ce este necesar învățării limbii române , de la sunete la poetică. Metodul, cel întrebuințat în op este cel inductiv, de la exemplu la regulă, de la regulă la exercițiu, metod recunoscut de toți pedagogii ca cel mai bun. Ortografia este mai deficitară și trebuie revăzută de autor. Un alt manual, pe care l-am găsit într-o bibliotecă particulară, este „Istoria Ungariei pentru Școlile Poporale” de Dr. Nicolae Pop profesor la Gimnaziul român din Brașov. Anul apariției nu este lizibil pe copertă. Are 39 de pagini. Nu are ilustrații.
Consistoriul Arhidiecezan într-o Circulară din 1901 arată că există în școli multe manuale necorespunzătoare. Sfătuiește pe învățători: „Dacă unele manuale nu corespund această deficiență este ușor de înlăturat deoarece învățătorii au voie să folosească pe acelea care corespunde scopului. În privința aceasta nu le facem nici o silă.”
După apariția Legii XXXVII din 1907 asaltul împotriva manualelor școlare se întețește
La școlile greco-catolice, în linii generale, manualele erau identice cu cele ale școlilor greco-ortodoxe . Excepție făceau manualele de religie.
În arhivele școlilor pe care le-am cercetat n-am găsit manuale. Dar se poate deduce folosirea unor manuale din „Registrele - Cronici școlare” în care, uneori, odată cu înscrierea temelor predate se indica și manualul. Ca manuale folosite în mod cert amintim: „Abecedarul româno – maghiar” de N. Putnaky, „Legendariul” de același autor și „Măsuri metrice” de S. Pop.


*Gh.Tulbure,"Școala românească din Ardeal în epoca lui Șaguna",Cluj,1937,p.60
**Idem, p. 71