Printre noi s-au născut oameni cu care Moartea nu se poate pune. De vivacitatea lor, de dorința lor de izbândă și de a urca din sine spre un alt sine prin Lume, Moartea, cu toată experiența ei de a rămâne consumatoare de tot ceea ce întâlnește de-a lungul propriei nesfârșiri, trebuie să inventeze moduri noi de a fi prin care să își împlinească menirea. Când realizăm că unul dintre noi, asemenea nouă în formă și nume, devine greu digerabil pentru această Doamnă pe care, oricât ar consuma pântecul ei mai adânc decât orice mare, atunci privirea noastră se uită necontenit la chipul unui astfel de om ca la o icoană. Omul care produce indigestia Morții își generează și generează în acest fel tuturor oamenilor perspectiva genialității. Fără Moarte, adică, nu există oameni geniali, tot astfel cum fără genialitatea omului Moartea, care la urma urmei își imaginează că biruie apogeul creator, și-ar pierde firea, și-ar pierde identitatea. Moartea ar fi murit în pântecul mumii ei dacă nu ar fi existat omul, tot astfel cum omul nu s-ar fi născut dacă nu ar fi trebuit să moară. Moartea nu este mama umanității, dar este condiția fără de care umanitatea nu ar avea cui să își raporteze ființa ca manifestare. Este parte a procesului fecundator în care ceea ce urmează să devină crește din ceea ce nu era înainte a de a nu mai exista. Minusul matematic care adunat cu un alt minus prin adăugire generează un plus minusului anterior. Ceea ce înseamnă că în Moarte, tot ceea ce există în ea, se adaugă ei desfășurându-i ființa, evenimențializând-o tot astfel cum, înafara ei, ceea ce nu este cuprins în forma ei se evenimențializează ca fenomen, desfrunzindu-se din parcursul pe care urmează să îl adauge propriei deveniri a ceea ce este dincolo de marginea orizonturilor care nu o cuprind.
Cu toate acestea, Moartea, printr-un joc ori printr-un dans, în care totul urcă și coboară pe scara unei spirale nesfârșite, cel puțin până azi, câștigă întotdeauna provocarea cu genialitatea Umanității. Întotdeauna, la nivel empiric, lucrurile au stat la fel.
Doar prin credință, simbol și semnificant Moartea a fost provocată cu adevărat și pe deplin de către Lume. Și asta pentru că Moartea încă nu a reușit să omoare metafora Lumii. Învierea. Cea care este capabilă să ucidă desăvârșit toate câte sunt generate de simțurile Morții. Deși, probabil, nici aceasta, pentru lumea de azi, încă nu a dobândit pe deplin capacitatea de a ucide cu adevărat ceea ce izvorăște din visul, din imaginația cu care Moartea își înființează ființa în Lume. Ceva scapă pretutindenității. Și acest ceva trece dincolo de toate, indiferent de cât de bine își întinde Moartea umbrele și Viața luminile. Între orizonturile lor, în lumea în care trăim acum, universul omului creat de Dumnezeu din Cer încă își caută nesfârșirea.
Acest adevăr pune în lumină rolul pe care îl are metafora în alcătuirea și edificarea dimensiunilor infinite ale cerului omenesc. Ceea ce face din Moarte un fel de cal care s-a născut liber pentru a alerga peste câmpiile elizee ale Lumii închipuindu-și că, străbătându-le orizonturile, atingându-le marginile, le adaugă astfel ființei lui efemere de zburător către infinit, fără a fi capabil vreodată să înțeleagă că ea, Lumea, în calitatea ei de ființă a trecerii, prin fuga lui ecvestră și prin dorința de a-și adăuga mereu și mereu noi dimensiuni ființei, ceea ce trupește îl face să viseze că este nemuritori, generează, de fapt, Lumii lui alte și alte întinderi. Semințe de infinituri ale propriilor treceri, dar, mai ales, a ceea ce urmează după ceea crede el, calul Morții, care aleargă necontenit, că este această devenire din stingere.
Moartea se hrănește din Viață pentru că Viața o va provoca mereu să se hrănească cu cei care o trăiesc. Că este bine ori rău, că este moral ori etic, aceste interpretări aparțin contextelor istorice și culturale. Dincolo de aceste evaluări, Moartea rămâne mereu datoare Vieții fără de care nu ar exista. Ca și Omul de altfel.