"Drumul către nemurire"

Durerea este o temă frecvent întâlnită în opera poetică şi aforistică a scriitorului Teodor Dume. Dar această durere nu înrobeşte, ci este „o durere din care se va naşte o altă viaţă”, „o durere care te învaţă cum să învingi moartea”. Cu alte cuvinte, durerea devine o treaptă către eul transcendental, nemuritor.

Poetul tratează poezia cu respect şi responsabilitate, aceasta fiind pentru el o adevărată cale spirituală. Chiar dacă iniţierea nu a fost deloc uşoară şi încercările vieţii l-au aruncat, uneori, în abisuri incognoscibile, el a ales să meargă până la capăt. Durerea a fost marele său maestru, frăgezindu-i inima şi sufletul, iar dragostea l-a salvat de la aneantizare şi i-a transformat viaţa într-un miracol. Poetul ne mărturiseşte în acest sens, în poemul „Durerea din spatele cărnii”, din cadrul volumului cu acelaşi nume, că „durerea înfiptă între coaste / îmi grăbeşte răspunsul / pregătit sub limbă”, nefiind sigur „câtă tristeţe poate fi / în firea lucrurilor”. Şi totuşi este conştient că are „nevoie de linişte / puţină durere / maturitate / şi crez”.

Să analizăm, după mărturisirea de mai sus, care au fost paşii pe această cale spirituală şi artistică. Prima oară, poetul a căutat „Adevărul din cuvinte” (editura Litera, 1985), dar pentru o căutare atât de profundă avea nevoie de un „Strigăt din copilărie” (editura Dinastic, 1994). „Moartea, un fluture alb” (editura PIM, 2015), i-a dat ocol de atâtea ori, fascinându-l cu frumuseţea ei metamorfică, dar poetul, încă trăitor pe această lume, dator iubirii eterne, dar şi amintirilor care zidesc uneori iluzii pe retina ochiului lăuntric, a cerut „Azil într-o cicatrice” (editura PIM, 2015). De aici, privind lumea prin „Vitralii pe un interior scorojit” (editura PIM, 2016), a continuat să scrijelească hârtia analizând „Durerea din spatele cărnii” (editura PIM, 2017).

Totodată, trebuie spus că poetul a avut şi o călăuzire umană pe drumul cuvintelor, Gheorghe Grigurcu fiind cel care a semnat prefeţele primelor sale două volume. Girul marelui critic nu l-a împiedicat să rămână o fire modestă şi să se dedice cu pasiune şi devotament scrisului. Poate doar răbdarea i-a dat unele bătăi de cap, deoarece el nu este genul de poet care să aştepte răspunsuri, mai ales atunci când „liniştea sufocă privirile” sau când îl frământă gândul senectuţii. Tocmai de aceea, s-a comportat uneori ca un copil care „agită cerul şi plânge”, singura diferenţă dintre copil şi adult fiind „doar o tăcere”.

Necunoaşterea marilor adevăruri l-a făcut să se simtă părăsit de divinitate şi să se refugieze „printre resturi, singurul loc de care moartea nu ştie”, adică în locul în care a locuit cândva o femeie. Şi totuşi, din inima poetului a izvorât neîncetat fluviul iubirii, dar şi el a fost habitatul unui peşte Piranha. Acest peşte nu a îndeplinit dorinţe, precum peştişorul de aur, dar prin muşcăturile lui mici şi devoratoare, a spus cuceritor: „învaţă din tristeţi iubeşte absent / şterge cu şerveţelul orice urmă de atingere / şi calcă pe durere ca moartea pe lut”. Superbe aceste poveţe care ne îndeamnă să mergem mai departe, indiferent de suferinţa prin care trecem.

Poetul devine „colecţionarul de răni”, presupunând că „nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu”, dar tot el simte cum „ceva se mişcă în ritmul unor bătăi de inimă”. Poezia sa, în ciuda durerilor, absenţelor şi părerilor de rău, e plină de vivacitate şi are o muzicalitate aparte. Într-un punct ce pare a fi „terminal”, Teodor Dume ne avertizează că „unele suferinţe / au ieşit din matcă / tăcere / curând voi ieşi şi eu”.

Această „plecare cu reîntoarcere imposibilă” este durerea cea mai teribilă din spatele cărnii. Dar chiar şi această durere are un remediu care constă în înveşnicirea clipelor cele mai frumoase prin poezie. Iar cei care vor citi această poezie, vor deveni, la rândul lor, nemuritori.