Imaginați-vă că în jurul dumneavoastră vedeți oameni care, pe exterior, acolo unde ar trebui să le fie mâinile le sunt picioarele. Unde ar trebui să aibă urechi au ochi. În locul tălpilor ar fi palmele, iar, în locul gurii, ar fi un pântec plin. Pe interiorul lor, imaginați-vă, că în locul inimii ar fi rinichii. Unde ar trebui să fie creierul ar fi intestinele. Iar unde se află oasele și vasele de sânge, ar fi pielea și părul. Așadar, despre ce fel de umanitate am spune că vorbim în acest context imaginar? Puteți să vă gândiți că o astfel de realitate suprarealistă chiar poate exista? Că în interiorul ei ne regăsim pe noi? Că ceea ce credem că este firesc poate fi reprezentat și astfel? Că natura umană este alcătuită din inimi, rinichi, plămâni, mușchi care generează vederea, auzul, atingerea... Ori din oase, ochi, urechi, degete prin care respirăm, mâncăm sau iubim și prețuim?...
Dacă puteți admite că o astfel de lume poate exista, atunci, și numai atunci, veți înțelege de ce, în general, oamenii, când vorbesc, nu se adresează chipurilor pe care le văd. Ci unei măști pe care, în imaginația lor, oamenii pe care îi întâlnesc le poartă. Că, de fapt, măștile acelea sunt despre ceea ce cred ei despre imaginea ce reprezintă oamenii pe care îi întâlnesc. Și asta pentru că, în general, oamenii nu văd, când privesc, lumea populată de alți oameni care trăiesc alături de ei, în jurul lor, ci privesc oamenii ca pe idei, sugestii, peisaje, interese ori ca pe niște simple și desuete programe. De aceea, principala dimensiune care ne caracterizează ca ceea ce suntem, depinde incontestabil de capacitatea noastră de a identifica propria realitate viitoare printr-o intuiție generată de vederea cu care privim în prezent pe semenii noștri.
Altfel, în trupul nostru, care este în fapt lumea noastră, toate organele pe care le percepem ca pe moduri firești de a exprima ceea ce suntem, inversate, încurcate și alambicate, devin expresii ale unui proces într-o infinită nulă desfășurare. Trupul prin care ne definim existența, prin urmare, ca virtualitate atât a formei cât și a fundamentelor care umplu orizonturile lui, este alcătuit ca o distopică prezență a sinelui, nu din cauza modului în care își poate imagina despre sine că este alcătuit din contradicții reprezentate de sensuri, ci datorită faptului că, în calitate de trup, este lipsit de esențele generate de nonsensuri.
Integritatea prezenței, a existenței ca Ființă, înțeleasă ca totalitate unică, ca atare, reiese din faptul că putem privi în esența Ființei ca atunci când privim direct chipul semenilor noștri, în ceea ce considerăm că sunt ei, în universul lor alcătuit dintr-o diversitate de orizonturi infinite, și nu ca ceea ce reprezintă ei pentru gândirea noastră, în viziunea prin intermediul căreia ne-am construit lumea în care trăim alături de ei.
Realitatea aceasta ne bântuie. Coșmarul pe care îl generează ne marchează existența. Cu toate acestea, deși trăim marcați de prezența ei, dincolo de sfârtecările pe care ni le generează, realitatea însăși rămâne distopică fiindcă ne permite, prin felul ei ludic de a fi, să ne construim pe noi înșine altfel decât ne-am născut în spațiile și formele împletite din carnea ei. O naștere care dăruiește naștere unor lumi pe care ea singură nu le-ar putea fecunda. Un dualism coordonat genetic impus de relația dintre masculin și feminin ce relevă faptul că a fi de un fel ori de un alt fel este o necesitate absolută. Atunci când te naști spre a fi relevă că nu poți deveni decât ceea ce ți-a fost dăruit să fii. Este un adevăr legat de conceptul de libertate și modul în care trebuie înțeasă libertatea. În acest context, un act impus ontologic este însăși libertatea spre deosebire de o decizie personală, individuală care se petrece de-a lungul existenței. Și aceasta pentru că a fi liber, a lua decizii, a hotărî ceea ce vrei să devii după ce ai fost însămânțat în Ființă, nu este totuna cu ceea ce înseamnă a avea dreptul de a naște și, mai mult decât atât, dreptul de a decide dacă vrei să fii născut. Deoarece dreptul la naștere nu este o decizie individuală și nici personală. Ci este un act motivat de nenumărați factori care, deși sunt esențiali în decursul existenței personale a aceluia care este adus în existență, nu are cu nimic de-a face cu modul său de a se manifesta și de a decide ceea ce crede și dorește să fie și să genereze ulterior.
Între a fi ceea ce crezi că trebuie să fii și a te naște ca ceea ce ești spre a deveni, prin urmare, deși pare a exista o linie de netrecut, într-o realitate ce trebuie admisă de cei care vor să accepte că poate exista și o astfel de lume, totul se rezumă la distopica lume pe care am descris-o inițial. Altfel, ceea ce înseamnă să fim ca ceea ce suntem datorită faptului că trăim păstrându-ne forma în care ne-am născut în cel mai sănătos mod de a ne reprezenta pe noi înșine propriilor noastre valori, nu diferă cu nimic de ceea ce putem fi împletind părțile și organele din care suntem alcătuiți în cel mai suprarealist și distopic mod.