Iată acest paradox în trei variante echivalente stabilite independent de Wittgenstein, Saussure şi Croce (Tullio de Mauro, „Intoduzione alla semantica”, ed. Latenza, Bari, 1970)

(a) Înţelegerea unei propoziţii, presupune înţelegerea numelor care o compun; dar înţelegerea numelor presupune înţelegerea, dinainte, a propoziţiei care este compusă din aceste nume. Altfel spus: înţelegem o propoziţie doar în măsura în care, în ultimă instanţă, am înţeles-o deja (Wittgenstein);

(b) o variaţie, oricât de mică, în patrimoniul lexical (privit ca sistem: entităţi plus relaţii) a doi indivizi – şi astfel de variaţii sunt destul de mari şi frecvente – duce la concluzia că doi indivizi vorbesc totdeauna limbi diferite deoarece, cu excepţia unei suprapuneri totale a celor două patrimoniuri lexicale personale, chiar şi cuvinte care par comune, graţie asemănării fonice sau a aproprierii de denotaţii sunt, în realitate, cuvinte cu semnificaţie diferită, introduse fiind de relaţii care nu coincid (Saussure);

(c) orice propoziţie este perfect semnificabilă prin aderarea ei univocă, impenetrabilă şi, de aceea, incontestabilă la conţinutul său. Prin aceasta, însă, orice expresie se situează într-o singurătate astrală. Omul vorbeşte perfect, dar vorbirea sa nu are nici o umbră de înţelegere în ceilalţi oameni, în măsura în care înţelegerea comportă reconstituirea, pe baza unor forme lingvistice, a unui conţinut de gândire (Croce).

Consecinţele extreme, din punctul de vedere al logicii ortodox-aristotelice, ale ”paradoxului incomunicabilităţii” sunt: fie negarea sistemului limbii, deoarece nu ar exista forme ce ar putea să alterneze în acelaşi punct al structurii, ci ar exista doar diferite structuri de propoziţii irepetabile, fie o integrare maximă a tuturor vorbitorilor într-un sistem în care ideolectele sau limbile individuale coincid perfect, condiţie în care, prin realizarea unui efort minim de memorare se ajunge la un singur cuvânt; soluţie de tip ”Eugen Ionesco” în care toată lumea posedă, cunoaşte şi foloseşte un unic fonem sau cuvânt, indiferent de situaţie.

Sub o altă formă şi ea echivalentă cu cele trei anterioare, „paradoxul incomunicabilităţii” apare în deconstrucţia lui Derrida după cum urmează.
Interpretarea unui text este doar un alt text care nu este el însuşi o interpretare privilegiată şi care deci, la rândul său, se cere a fi interpretat.
„Să aplicăm cele de mai sus tocmai la ceea ce afirmă Derrida. Îl luăm pe Derrida ca susţinând o anumită concepţie şi anume că argumentează împotriva determinării sensului. Şi totuşi, dacă Derrida are dreptate, atunci el nu susţine nimic cu sens determinat. Atunci ce anume se presupune că înţelegem din ceea ce spune, dacă el nu spune nimic ca atare? Sau, ca să formulăm altfel, dat fiind că el exprimă o anumită concepţie (cea pe care am rezumat-o), el exprimă ceva (închidere) ce, dacă are dreptate, nu poate fi exprimat (transcendenţă)” (Graham Priest, „Dincolo de limitele gândirii”, ed. Paralela 45”, 2007 ).

Invit cititorii să apeleze la cartea lui Priest în care sunt puse în evidenţă un număr extrem de mare de cazuri similare cu cele expuse anterior şi care se regăsesc în textele filosofice ale lui Toma D’Aquino, Leibnitz, Berkeley, Kant, Hegel, Cantor, Frege, Russell şi mulţi alţii. De asemenea Priest extinde analiza şi la gândirea paradoxală a lui Nagarajuna, poate cel mai important precursor al Logicii Budiste (Theodor Scherbatsky, „Buddhist Logic” vol. I, ed. Dover Pub. Inc., 1962 )
*
Şi n-am terminat. Wttgenstein ȋn („Tractatus”, Humanitas 1991) … Ei Witt. spune la sfârşit: „Despre c eea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Dar asta după ce a avertizat: cititorul că „(trebuie, ca să spunem aşa, să arunce scara pe care s-a urcat.) Trebuie să depăşească aceste propoziţii – pe care le-a spus el, Witt,. ȋn toată cartea G.M – apoi vede lumea corect”.

*
Ȋn concluzie: Iehova/Dumnezeu/Allah să mai înţeleagă! Căci zice Biblia : “La început a fost cuvântul…etc”. Şi, de fapt. a păstrat secretul cel mai adânc al spaţiilor “goale” din ȋnaintea cuvintelor şi dintre ele, pe unde se învârt poeţii şi, în ultimă instanţă, misticii. Sau, mai optimist, „Divinitatea ştie” – cum zice Rig Veda. Şi adaugă: „Sau, poate, nici Ea”.