Omul apare în cosmicitatea cronospaţială, descinzând din animalitate, îşi formează egoul anthroposic şi când se desăvârşeşte ca Iisus se înalţă. Odiseea sa începe cu homo sapiens şi se plineşte când devine zeu. Sub această ipostază el nu mai este persoană, ci fiinţa unică ce întruchipează întreaga specie. Atunci părăseşte quadrimensionalitatea şi pleacă către alte cosmicităţi să-şi împlinească destinul christic. Această fenomenologie a devenirii sale se produce sub forma ciclului trăirii mai multor încarnări, cunoscut drept samsara. În samsara actuală omul a intrat ca animal inteligent (care înţelege), învaţă să stăpânească timpul şi pleacă drept zeu. Trăieşte ca umanitate – multitudine de persoane, dar se înalţă ca unicitate - anthropos. De aceea, izvoarele cunoaşterii trecutului consemnează, în anumite ere şi epoci, amestecuri de persoane şi zeităţi. Zeii Olimpului nu au venit din spaţii siderale, ci s-au format aici, au fost produsul final al unei samsare. Este posibil ca mai multe samsare să se fi suprapus, să fi convieţuit şi de aici amestecul, mai ales în spaţialitatea semilunei fertile, coabitarea omului cu zeul.
Probabil nu vom şti niciodată câte samsare s-au succedat în trecutul planetei albastre. Investigarea şi studierea urmelor lui homo scoate la iveală fragmente de cultură şi civilizaţie ale ciclurilor umane anterioare, ce se încearcă a fi asamblate în teorii care să explice actuala noastră samsara. S-a realizat chiar o periodizare a istoriei omului dar ea e valabilă doar pentru ciclul nostru evolutiv şi de aici uimirea şi consternarea în faţa descoperirii unor artefacte ce au aparţinut altor cicluri evolutive. Nu putem vorbi de o istorie a umanităţii ca ciclicitate samsarică, ci putem vorbi numai de o istorie a actualului nostru ciclu anthroposic. Despre celorlalte vorbesc preistoria şi mitogeneza.
Se apreciază că istoria noastră începe în urmă cu circa zece - douăsprezece milenii, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Amintesc că primul antecesor al rasei humanoide a apărut în urmă cu circa trei milioane de ani, iar homo sapiens acum trei sute de mii de ani.
Produs al Logosului, cuvânt întrupat, omul este o rostire tăcută. Dar, entitate luminoasă, el se rosteşte nu numai cromatic (autovizualizează), mai şi vibrează ca însufleţire. Se rosteşte în faptele şi făptuirile sale ca înstrăinări de sine, în gândurile sale şi construcţiile culturale. Dar el se autorosteşte şi sonor, grăindu-se cu primul scâncet de nou născut. Apoi, pe baza unei predispoziţii logice de a semnifica, învaţă să se exprime pe sine în limbajul comun al semenilor. El vine în limba respectivă cu aptitudinea rostirii de sine în încarnarea anterioară. Ca rostire de sine în codul semantic al celorlalţi limba e personală: “Sunt cel care mă vorbesc!”. Şi vorbindu-mă, mă descarc în semanticitatea celorlalţi, participând la construirea limbajului comun. Limba e personală, e organul prin care mă rostesc pe mine, potrivit unor tipare mentale înnăscute, cu vorbele colectivităţii căreia aparţin. Eu mă grăiesc pe mine în româneşte. De unde şi afirmaţia că stilul e omul. La fel cum pilitura de fier se aşează potrivit câmpului magnetic şi eu mă rostesc potrivit matricei mele interne. Blaga vorbea de stilul românesc ca matrice a spaţiului mioritic.
Limba nu se vorbeşte singură, e grăită de persoane umane şi devine, evoluează odată cu devenirea lor ca om. Când persoanele unui anume timp şi spaţiu dispar, dispare şi ea ca fenomenologie întrupată a acelei stări, însă rămâne ca fapt de cultură sedimentat în civilizaţie. Iisus, ca sinteză samsarică a ciclurilor pământeşti, întrupat într-un anume prezent, cunoştea şi putea rosti toate graiurile planetei de după Babel, reunificându-le în limba unică. Prin înălţare, el a luat-o cu sine în dimensiunea christică drept limba anthroposică a cronospaţialităţii.
Cel care a dus către desăvârşire această espectaţie antropoteistă a fost Chomski cu a sa gramatică universală. Dar cum dialectica e în toate, acumulările lexicale, cantitativ şi ca diversitate, produc saluri calitative, mutaţii de tip fenotipic în structura gramaticală personală. Astfel că alte ipoteze converg către rolul determinant al lexicului asupra gramaticii şi în prezent asistăm la o efervescenţă a etimologismului în explicarea limbilor.
Inspirate mai mult de interese politice decât de curiozitatea ştiinţifică au apărut mai multe teorii referitoare la formarea limbii române. Autorii celor cu iz latinist se străduiesc să demonstreze că ea este o limbă nouă, romanică. Nu s-a lămurit, însă, dacă ea este o malformaţie (atavism) de ceva pe trupul romanităţii ori un altoi de romanitate pe un trunchi mai vechi. Daco-romanitatea ei sugerează că ar fi o mlădiţă latină pe trunchiul dacic. Dar cînd căutăm în ea trupul dacic, din perspectivă latinistă aproape că nu-l găsim. Asta poate însemna că trunchiul nu este doar dacic ori că mare parte din trunchiul dacic a fost atribuit coroanei latine. În a doua variantă, până unde putem prelungi, în trecut, trupul dacic? Cei care se înscriu pe această căutare, interdisciplinarişti, au fost numiţi dacologi ori dacopaţi.
Exhaustiv privind, dacă Omul, asemenea lui Iisus (zeul), este Cuvântul Întrupat înseamnă că el e inclus în unicitatea Logosului. Vibraţie a cuvântului, el este modalitatea prin care zeul se grăieşte pe sine ca om. Prin rostire tăcută se produce, deci, o ontologizare a logosului, ca zeitate, sub ipostaza de homo. Înseamnă că, în forma primară, rostirea omenească era modalitatea de comunicare cu zeul. Şi putem vorbi de epoca magică a limbajului când cuvântul, prin rostire iniţiatică, îşi putea cumva chiar materializa semnificatul. Limba avea caracter sacru şi probabil ceea ce numim sanscrita e o rămăşiţă a limbii sfinte, nescrise.
Ne interesează, însă, limba ca mijloc de comunicare între oameni. Între noi cei ai prezentului, dar şi între noi şi cei pe care îi considerăm părinţii, moşii şi strămoşii noştri. Deci, spre a şti ce limbă vorbim noi, trebuie să aflăm ce limbă vorbeau ei pentru că, ontic, suntem o rostire a lor, avem înnăscută vibraţia lor. Şi potrivit acestei vibraţii intrinseci aşezăm vorbele de astăzi. Acestea sunt mereu schimbătoare, dar rezonarea cu strămoşii rămâne. De aceea, poate că au dreptatea lor şi cei care propun să ne căutăm limba nu atât după istoricul ei lexical, ci după fonologie, modul ei de rezonare (muzicalitate). Aproape orice român, necunoscător al limbii străine, poate diferenţia o melodie cântată în nemţeşte de una în italiană. Dar între una în italiană şi alta în spaniolă diferenţierea e mai dificilă.
Se spune că grăirea românească este onomatopeică, redă fenomene din natură reproducându-le fonetic. Asta înseamnă că este primitivă, se menţine încă destul de aproape de începuturile grăirii omeneşti, când s-a făcut trecerea de la comunicarea prin semne la comunicarea sonoră, fonetică. Onomatopeele, ca imitare a sunetelor naturii, sunt nişte semne vocale relativ constante, care au devenit rădăcini lexicale din care s-au format familii de cuvinte, uneori, cu semnificaţii diferite. Deci, originile românei ar trebui căutate foarte departe în trecut. Nu ştiu dacă chiar este o grăire adamică, dar i-am putea căuta temeiul prin vremea lui Noe, mai aproape de noi geografic. În fond Arca nu a debarcat la pol, ci pe muntele Ararat, situat în spaţialitatea noastră. Este o limbă a unui nou început în cadrul actualei samsara, ca şi cum ar fi fost adusă de un extraterestru. Aparţinători ai spaţiului mioritic, dar şi noetic (anatolian), moştenim grăirea întemeietorilor lumii noi de după potop. Noi, cei care ne spunem astăzi români, nu am aterizat de pe lună, prin aşezarea noastră geografică suntem descendenţi ai bazinului demografic noetic din jurul Mării Negre. Nu ştim în ce proporţie, însă ştim că suntem continuatori mai fideli ai grăirii noetice decât cei de peste mări şi oceane. Aparţinem ramurii iafetice a ei, care s-a diferenţiat de semită şi hamită. Am numit-o indoeuropeană şi cu asta credem că am rezolvat problema. Dar, pentru noi indoeuropenismul nu satisface pentru că nu poate explica romanitatea limbii române, aşa cum e considerată oficial. Dacă ea nu descinde de la Romulus, ci de la Rama atunci actuala explicaţie ştiinţifică se ruinează total. Înseamnă că sensul de formare a ei nu este de la vest către est, ci invers şi relaţia cu latina nu mai e de filiaţiune.
Vorbele au zburat, s-au amestecat neamurile şi vocabularul e altul, de nerecunoscut, dar gramatica (sintaxa) exprimă, nu ştim cât de fidel, matricea fiziologică, etnică a rostirii de sine a părinţilor noştri – oameni ai acelor timpuri. De aia se vorbeşte de blocul limbilor balcanice – româna, albaneza, bulgara. Din păcate, nu prea ştim cine sunt întemeietorii. Spunem daci şi iliri, dar daci îşi zic şi nemţii şi olandezii şi nordicii, mai nou şi balticii. Atunci românul şi neamţul ar trebui să se înţeleagă pentru că gotul era acelaşi cu getul.
Poate că limbile anatoliene, ale regiunii numită cândva Romania, n-au dispărut, ci formează substratul cel mai fertil al actualelor limbi turcă, greacă, dar şi al bătrânei valahe. Din cioburi de ştiire despre vorbitorii lor, putem articula o descendenţă destul de aproximativă, dar orientativă spre a afla cărarea ce duce către începuturile grăirii româneşti. Ungurii nu se sfiesc să afirme că descind dintr-o limbă aflată la mii de kilometri (Ural), magheara apărând prin separarea ungurilor de limba ugrică, cu un mileniu şi ceva î. c. Bulgarii, la rându-le, îşi caută rădăcinile în protobulgara turcică, ogură de pe undeva de la graniţa chineză, adusă în Balcani în secolul şapte d. c. care s-a desăvârşit, prin slavizare, în sec 9-10. Noi ne ferim să ne căutăm originile la doi paşi în sudul Mării Negre, unde a debarcat strămoşul Noe. Grecii îşi asumă descendenţa lingvistică din miceniana mai veche cu cel puţin două milenii decât era noastră, care prin diferite dialecte a format elina veche (bizantina). Poate că şi la noi cuvintele, zise ca având origini turceşti ori greceşti, nu au fost aduse de Sinan paşa şi ai lui ori de fanarioţi, ci sunt rămăşiţe ale ancestralităţii noetice. Pare verosimilă afirmaţia că structura limbii dace era similară cu hittita, bitiniana, lidiana, frigiana, capadociana, pontica, parta etc. În fond tracii, cel mai numeros neam după al inzilor, se distingeau, în primul rând, prin limba lor comună.
Deşi dicţionarul lui Vinereanu, apariţie recentă, spune că circa optzeci la sută din vocabular este dacic, zece la sută latin şi alt zece la sută împrumuturi din slavă, greacă, turcă etc, teoria oficială, agreată de Academie, consideră limba dacă aproape dispărută, savanţii abia găsind vreo două sute de cuvinte în fiica sa din ţara de baştină - româna. Dar dacă limba dacilor nici nu a existat, dacii nereprezentând o etnie ci o spiritualitate? Dacă limba română nu se trage nici din dacă, nici din latină ci e străvechea limbă a ramanităţii despre care pomenesc unii dacologi? Vorbim despre spiritualitatea lui Ra şi descoperim cuvinte comune, chiar bazale, cu egipteana şi sumeriana dar nu putem explica legătura dintre ele. Acceptând ramanitatea găsim o explicaţie nemitică şi romanităţii. Dacă Anatolia şi spaţiul bizantin nu trebuia să se cheme Romania, ci Ramania?.
Deşi, mai ales după descifrarea manuscriselor de la Marea Moartă, Biblia tinde să devină izvor istoriografic, cercetări recente bazate pe paleogeneză continuă să acrediteaze ipoteza formării lui homo sapiens numai în Africa în urmă cu circa două - trei sute de mii de ani. O ramură, acum şaptezeci de mii de ani roieşte către estul euroasiatic. În urmă cu circa patruzeci de mii de ani, pe platoul iranian, populaţia ancestrală comună se separă în esticii asioeuropeni şi vestici euroasiatici.
Perspectiva antropoteistă afirmă că, în spaţiotemporalitate, limba este cuvântul întrupat drept persoane care se rosteşte pe sine împreună. Astfel Logosul impersonal, prin trăitorul pământean, se întrupează în limbi impersonale. Fiecare persoană se naşte într-o limbă şi trăirea e o decantare a autocunoaşterii în acea limbă. Limba e intermediarul, modalitatea prin care logosul indefinit se corporalizează , devine cultură, civilizaţie, specie umană - anthropos ca stare ontică impersonală a gnososului.
Omul contemporan, în manieră istorică, nu poate explica decât actualul ciclu al său în devenirea cosmicităţii cronospaţiale. Samsara sa începe cu homo sapiens, animalul inteligent muritor care învaţă, în succesiunea de încarnări, să călătorească pe maşina timpului. La capătul călătoriei, stăpânind timpul el îşi va învinge moartea ca zeitatea numită Iisus. Fenomenologia acestei deveniri o numesc antropositate. Ca Iisus el este Anthropotheos – omul zeu.
Filmul istoricităţii noastre ar arăta cam aşa. Filonul iafetic, după potopul provocat de încheierea glaciaţiunii Wurm, în urmă cu circa douăsprezece milenii, expandează geografic în jurul Mării Negre şi spre est către spaţiile indiene. Pe parcursul migraţiunii sale construieşte societăţi agricole sedentare, relativ paşnice, de tip matriarhal - gen cultura Coţofeni. Limba pe care ele o vorbesc este “extraterestra” lui Noe – noetica. Pe Iafet, în epicentrul anatolo - balcanic, populaţia îl va numi Pelasg – primul om apărut pe pământ. Şi de aici, civilizaţia pelasgică, iar limba iafetică - pelasga. La începuturi ea este aproape identică cu samita şi hamita. Dar, distanţându-se geografic, în timp ele se vor diferenţia, devenind substratul zero al celor trei filoane lingvistice pământene primordiale.
Limba iafetică atinge apogeul formării sale în spaţiul vedic, unde se constituie drept limbă brahmanică. Casta cultă, religioasă a ramanilor creează în ea cunoscutele imnuri sacre, păstrate la început pe cale orală iar mai târziu şi scrise. Preoţii erau singurii care puteau invoca, explica şi interpreta respectivele imnuri, astfel că limba vedică se impune ca o limbă de cult, sacră - sanskrita.
La un moment dat în rândul societăţii brahmanice apare disputa între preoţi şi cavalerii din rândul cărora provenea regele. Cu timpul aceste dispute, preponderent ideologice, denaturează într-un război milenar. Capacitatea superioară a castei preoţeşti de a influenţa şi controla populaţiile dă câştig de cauză brahmanilor. Cavalerii învinşi încep să migreze în valuri către vestul eurasiatic. Duc cu ei civilizaţia războinică a kurganelor care se suprapune peste societăţile agricole sedentare matriarhale. Se formează noi organizări sociale de tip patriarhal care vorbesc o limbă rezultată prin contopirea urmaşelor iafetei ce odinioară pleca şi a iafetei care se întorcea– limba ramanică. Cavalerii aduc cu ei şi o nouă spiritualitate desprinsă din cea brahmatică, dar cu identitate proprie. În spaţiul Mării Negre ea capătă forma spiritualităţii zeciste al cărei mare preot (rama) era zalmoxe. El era moşul za prin care pământenii se legau şi comunicau cu divinitatea, dar mai ales era cel care, segment în unicul lanţ al viului, moşa (năştea) viaţa pe pământ. Adepţii săi, vorbitori de ramanică, erau numiţi zecişti, zeci – deţi – geţi. Sunt cei care vor da numele Geea planetei şi în Bacani îl vor naşte pe Pitagora, iar în spaţiul carpato- ponto-danubian pe Diurpaneus ca Decebal - al Zecilea Baal şi pe Deceneus - al Zecilea Nous (cap), ce va deveni Koga/ion, unicul cap – zeul spiritualităţii zeciste. După modelul brahmanic (ramanic) vor construi în Carpaţi o Dwaroka – cetatea lui Krishna în jurul templului iniţiaţilor (ramanilor), cu partea sacră sub pământ, unde locuia zalmoxe slujitorul lui Kogaion – omul zeu Anthropos - Iisus. Zecii geto-daci îi vor spune în ramanica lor limbă, denumită valahă, Dzeus – Dumnezeul creştin de mai târziu. Din spaţiul carpato-balcanic ramanitatea zecistă, prin ramanii ei, va fi dusă în Orientul Apropiat egipteano-mesopotanian unde, modelat pe populaţia locală semito-hamitică, preponderent agricolă datorită Nilului, se vor constitui cunoscutele structuri politico-militare le lui Ra, de unde se crede că se trage actuala civilizaţie a planetei, adusă în Europa de fenicieni. Purtătorii ramanităţii în acea regiune ar fi putut fi hitiţii şi asirienii.
Dacă pelasga noetică era stratul zero, ramanitatea va deveni substratul elenismului, latinităţii romanice, valahităţii balcanice,slave, germanice, civilizaţiilor celtice, nord-europene etc. Geţii şi goţii sunt acelaşi neam, cu aceiaşi lideri spirituali, militari şi politici, prin substratul lor ramanic. Limba română este ramanica neamurilor ce gravitau spiritual şi cultural în jurul Sarmisegetuzei hiperboreene care, după invazia romană, s-a impus pe ambele maluri ale fluviului drept valaha.
În vremea lui Cuza grecitatea bizantină de aici, dizolvată în valahitatea nord-dunăreană, visând la o altă Romă, capitală a imperialei Românii balcanice, desfiinţată de otomani, a impus spaţiului nostru geografic actuala denumire a ţării. Probabil destinul ramanilor ce au dărâmat vechea Romă, poate şi ca răspuns la nimicirea Sarmisegetuzei, a fost acela de a crea un centru de rezistenţă şi supravieţuire a ramanităţii iafetice în faţa semitizării şi hametizării. Aici sau ridicat imperiile hittit, persan, elen, macedonean, roman, otoman, iar Eu(Ra)pa Vestică e autoarea noii mari colonizări, de după cea elenă, a planetei. Misiunea ramanilor valahi de azi este, poate, să participe la ecumenismul reunificării spirituale a celor trei filoane noetice într-o nouă unică limbă pământeană, care se va numi terrana. Poate că Ramayana e metafora sub care a fost prevestit acest destin al său, peripeţiile prinţului Rama simbolizând chinurile facerii limbii române de mîine. Ea pare a fi nucleul dur în care s-a conservat cel mai bine spiritualitatea ramanică. Perspectiva dacopată induce aşteptarea unei renaşteri spirituale planetare; cei şase milioane de români plecaţi în lume care vor reveni în ţară simbolizează începutul întoarcerii neamurilor pământului acasă în aria noetică.
Deocamdată, prin teoriile despre ea, limba română începe să se cunoască pe sine. Şi, dacă e să luăm în seamă profeţia înţeleptului indian care a călătorit în spaţiul ei, pe măsură ce o face îşi descoperă energiile neştiute, poporul care o vorbeşte, încetând a mai fi un mister şi o enigmă, se destăinuie într-o cultură cu tentaţie planetară, care va lumina cu strălucirea-i nu doar colţul unde s-a născut (Blaga) ci întregul univers antroposic. Cei iluminaţi de ea, poate, o vor primi ca pe o nouă limbă sfântă. Şi astfel, spiralic, se va închide cercul, de la sanscrkrita veche – ramano-vedică la noua sanscrită, autoare a unei civilizaţii, nu doar carpato-danubiano- ponto-balcanice, ci terrane. Iniţiaţii, cărora li se spune azi reptilieni, ştiu lucrul ăsta, se tem de ea şi fac orice să o împiedice. Dar ea, ca o fatalitate, îi va strivi implinindu-şi, implacabil, destinul. Poate că la încheierea actualului ciclu samsaric, antroposul – Iisusul revenit ca Messia - va fi recunoscut de către toţi şi nu se va mai înălţa la cer pentru că îngerii vor coborî pe Pământ şi se vor înţelege ramaneşte în marea şi unica Împărăţie a lui Dzeus, mai strălucitoare ca soarele (strămoşescul Apollo) de pe cer. Poate că această potenţialitate, încă nedezvăluită, a limbii române îi activează pe cei care o presimt să vorbească despre Romania ca Noul Ierusalim al omenirii.