Iată ce spune un poet, al cărui nume îmi scapă, despre fericire:

,,Ani de-a rândul am colindat,
am văzut munți și oceane,
dar n-am fost in stare să văd
frumusețea picăturilor de rouă
Pe firele de iarbă crescută în
fața bordeiului meu.” (—> posibil ușoară parafrazare)

Ideal dintotdeauna visat de omenire, fericirea n-a putut fi niciodată cuprinsă într-o definiție
satisfăcătoare și nu pretind că aș reuși s-o fac eu. Fericirea are atâtea chipuri câte ființe umane au alergat și aleargă în căutarea ei. Depinde de așteptările fiecăruia de la acest ,,vis”.
Pentru mine, acum, fericire înseamnă să merg desculță prin iarbă ori pe poteci umblate, să iau la pas dealuri, să citesc o carte care să-mi atingă sufletul, să revăd locurile copilăriei mele, mai înseamnă bucuria că-mi este dată puterea de a face încă multe dintre aceste lucruri când ocazia se ivește.

Pentru alții fericirea se identifică, firesc, cu trebuințe, trăiri, lucruri de cu totul altfel.
Convingerea mea este că fericirea se naște dintr-un cumul de mici sau mai mari bucurii, dintr-o simplă stare de mulțumire, de împăcare sufletească pe care le simți fie și pe scurte segmente de viață.
Durata fericirii se întinde atât cât se mențin cauzele care stârnesc simțurile amintite.
Unii filosofi antici au numit această stare de liniște a sufletului ATARAXIE și au considerat-o forma cea mai înaltă de fericire. Plinătatea aceasta a eului mulți o ignoră tratând-o ca pe un ,,dat” firesc, apreciind-o abia atunci când starea dispare, și, dacă revine, nimic in evaluarea ei nu se schimbă .
Pentru omul ajuns accidental în pustietate, pentru unii încarcerați, aspecte absolut neînsemnate din viața cotidiană pot căpăta valențele unei fericiri nemărginite. (Vezi printre altele, ,,Jurnalul fericirii” al lui Nicolaie Steinhardt, ori filme documentare tematice!)
Jalnic este că mulți dintre noi cred ca a fi fericit este tot una cu a avea la dispoziție avuții mult peste necesarul unei vieți, cu a-și duce zilele intr-o perpetuă sărbătoare, cu a fi fără efort sus pe scara socială, cu a se ,,înhăma“ la matrimonii confortante material. Goana după o așa fericire, de multe ori nu cunoaște limite ș-i aruncă pe ,,Eroii“ ei in brațele răului. Pentru că ,,Vânătoarea“ aceasta le răpește timpul pentru hrana sănătoasă a propriului suflet.
În viața unui om starea de bine, de mulțumire cu sine alternează, la intervale inegale și necunoscute, cu stări de suferință, de nefericire. La unii fericirea face popas (cu sau fără variație de intensitate) o vreme mai îndelungată, la alții ea face loc tristeților.
Personal, disting două tipuri de fericire:
- una euforică, aproape năucitoare,
- alta ponderată, neexcesivă.
Fericirea EUFORICĂ se revarsă prin antenele noastre senzoriale cu puternice reverberații în suflet.
Astfel, o muzică îngerească (de orice fel), glasul recunoscut în apropiere sau prin telefon al omului de care ești îndrăgostit pot produce auzului, implicit inimii, o stare de bucurie exaltantă care, de regulă încetează după respectivul impact auditiv.
Hoinăreală pe meleaguri de vis, o pictură, un spectacol remarcabil (filme, teatru), primele întâlniri cu iubitul / iubita acompaniate de binecunoscuții ,,fluturași în stomac“ sunt tot atâția stimuli vizuali care declanșează o stare de beatitudine greu de explicat.
Cine nu s-a simțit în al ,,nouălea cer“ când trupul i-a fost înviorat de mâinile unui maseur, ori mângâiat, sărutat și îmbrățișat de cel iubit, ori răsfățat în ape limpezi și călduțe după ore de oboseală?
Ne hrănim trupul în fiecare zi cu preparate culinare care ,,ne pot merge la suflet.” Când se întâmplă asta, alături de o licoare pe gustul nostru, simțim că suntem, chiar și un pic, fericiți.
Aromele atrăgătoare ale unei livezi în floare, ale unei pâini gata să iasă din cuptor, cele din ființa iubită, cele ale unui parfum și toate acelea care, pe deasupra, pot desfereca
amintiri dragi, n-au cum să nu-ți inducă stări euforice, de reverie.
Dacă asupra antenelor noastre senzoriale apasă simultan mai mulți dintre acești stimuli, fericirea resimțită poate întrece imaginația.
Fericirea euforică are durată scurtă, potrivită celei în care acționează stimulii pe senzorii umani. După încetarea impactului stimulator, fericirea își pierde treptat din ,,forță” devenind amintire, cum altfel decât plăcută! Ea poate reapărea la revenirea contactului cu stimulii.
Aceiași stimuli, însă repetați obsesiv, diminuează fiorul fericirii transformând-o în obișnuință, în saturație care poate ajunge în pragul plictisului. Această fericire euforică pătrunde mai adânc în firile cu sensibilitate crescută față de FRUMOS și BINE.
Cealaltă fericire, fericirea PONDERATĂ, nonexcesivă ține mult de caracterul, de individualitatea fiecăruia și de ea avem parte când trecem prin clipe de liniște, de pace lăuntrică-stări pe care mulți le resimțim. Dacă ai înțelepciunea să privești viața drept DAR dumnezeiesc, atunci vei aprecia la timp și nu tardiv că aceste stări - îndelungi ori mai repede trecătoare - se cheamă fericire. Este fericirea născută din micile bucurii de care ai parte în viața ta. În acest sens, pline de tâlc sunt vorbele lui Slavici din ,,Moara cu noroc”: ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci … nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit” - vorbe, care tălmăcite în limba română de astăzi, se însoțesc cu alte înțelesuri: sărăcia - cu înțeles de trai fără excese, îndestulător, ,,bogăția” - cu belșug excedentar, iar ,,coliba” - pe de o parte, cu un adăpost confortabil, în limitele necesarului, pe de alta, cu cămara sufletului.
Acest gen de fericire echilibrată nu durează o veșnicie, implacabil apar angoase, amaruri, dar pacea revenită înlăuntrul nostru după ,,furtuni” va fi resimțită ca o binecuvântată fericire.
Atunci când cazi pradă unor ispite devii tot mai nemulțumit, nesățios, invidios pe alții care se înavuțesc ușor, vrei să fii ca ei și astfel liniștea de până atunci ia chipul torturii, al nefericirii.
Ajungi la o vârstă când, uitându-te în jur, constați că cea mai mare avuție a omului, fie tânăr, fie bătrân, este SĂNĂTATEA, singura care-ți ,,dă voie” să te bucuri de ceea ce ai agonisit: mult, prea mult, puțin. Fără ea, nimic, absolut nimic nu te mai poate salva de la nefericire. Și rareori sănătatea o poți cumpăra. Mama mea spunea cândva ca și-ar vinde și casa, numai să găsească leac la suferința care îi macină sufletul.
Nu pledez pentru renunțarea la luptă spre avuție, dar susțin păstrarea măsurii în acumulările de acest fel. Ar trebui să învățăm, prin orice modalitate, să evaluăm corect ce merită apreciat, însușit în viața noastră scurtă, să învățăm să ne construim singuri, prin eforturi proprii fericirea luând mereu câte ceva drept exemplu din fiecare lucru care ni se întâmplă ori pe care ni-l oferă realitatea, cea de lângă noi, cea imaginată de oamenii de artă. (Profesoara din mine încă își face datoria).
O fericire ponderată se poate transforma într-una eforică atunci când ești norocit cu o reușită de excepție, atunci când dai naștere unei făpturi multașteptate, când din mâinile și din inteligența ta ies lucruri valoroase și….enumerarea poate să continue.
Pentru mulți oameni vârstnici fericire înseamnă tinerețea din amintire, copilăria îndepărtată. Gogol, în ,,Suflete moarte”, afirma că ,,tinerețea e fericită pentru că are în față viitorul”, iar Alecu Russo, în ,,Amintiri”, că ,,trecutul este tinerețe, iar tinerețea este fericire.
Copilăria, tinerețea nerănite de boli, tristeți, înseamnă, din perspectiva vârstei care le-a depășit, într-adevăr fericire. Ea se datorează gradului de inconștiență proprie vârstelor mici, apoi, ca adolescent, ca ieșit din adolescență, lipsei de mari responsabilități. Când tânărul intră ,,pe cont propriu” în viață, când apar grijile, frământările lăuntrice, pentru sine, pentru celălalt, acesta începe să conștientizeze și fericirea adevărată, care este una mai profundă, cu totul diferită de cea resimțită în copilăria fără păsuri. Apoi tânărul mai este fericit și pentru că încearcă aventura, hazardul, necunoscutul fără să ia în serios riscurile, ignorând moartea ca fiind nepotrivită lui. Lipsa lui de preocupare, conștientă - inconștientă, față de riscuri, aduce cu dictonul biblic ,,crede și nu cerceta!” El este nerăbdător să aștepte, se avântă și este fericit, chiar dacă avântul poate să-l nefericească. El vrea să încerce, indiferent de ,,preț”, să pătrundă în ,,tainele lumii”, în cauzele lor, ca să înțeleagă și să găsească singur răspunsuri, iar mai târziu să găsească soluții la marile lui întrebări. Chinul plăcut al acestor căutări îl însoțește pe om până în pragul bătrâneții (si chiar dincolo de el), căci fericirea nu are vârstă.
În orice om fericirea urmează, aproape legic nefericirii și invers, cu staționări mai mult sau mai puțin vremelnice.
Departe de a o considera o fericire, viața noastră pe Pământ este mai degrabă un experiment ludic al Creatorului Divin, al nevoii lui de nesingurătate.
Fericirea ponderată a omului este un DAT, urmare, probabil, a legii karmice a fiecăruia, fericirea euforică este un DAR, menit să-l facă pe om să-și întoarcă fața către Dumnezeu. Perfectă si eternă, zice-se, fericirea se află, paradoxal, în neființă, mai exact în cel ce-a părăsit lumea pământeană și a ajuns în împărăție edenică.


2014, revizuit în 2023.