Motto:

Vreau să găsesc un sens serii ăsteia
Chiar dacă seara asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens vieții ăsteia
Chiar dacă viața asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens istoriei ăsteia
Chiar dacă istoria asta nu are nici un sens...
Vreau să găsesc un sens atâtor lucruri
Chiar dacă lucrurile astea nu au nici un sens.
(Vasco Rossi, "Un senso")



Carte - Margaret Mazzantini – roman în forță, apare la Milano în 2001, i se decernează premiul Strega în 2002, tradus în peste douăzeci de țări, vândut în peste un milion de exemplare. În ediție românească, apare în 2004 la Editura Polirom, sub traducerea fină și coerentă a Gabrielei Lungu. Romanul este o scriere vie, prin cuvinte alese întru a fi mișcătoare, e un monolog-confesiune de o sinceritate profundă, ca un discurs al unui analizant pe divan, căutându-și propria istorie psihică, viața ce-a fost. Cuvântul „divan” apare de multe ori în carte. Ca și fantasmă, ca și introspecția dureroasă și confruntarea ucigător-salvatoare cu tine însuți ce survine pe un fond de cedare, de nesiguranță, de acceptare a neputinței, a nestăpânirii de sine, a slăbiciunii, a nevoii de altul, dar îndeosebi a nevoii de tine ca altul. Nu te poți mișca până nu închei lectura romanului. Nu te lasă nici o secundă să îl așezi deoparte. Fiindcă inevitabil trimite la ce este mai profund în tine, mai ascuns, mai vag, aproape nefigurabil, ireprezentabil, mișcări interioare în micro, la umbre și la umbre ale umbrelor, la ce ți s-a transmis inconștient prin seva vieții și la ce vei transmite mai departe copii proprii având. Trimite la identificări primare, la agonii primitive, la sentimentul existenței mai mult sau mai puțin continuu, la emoții primare, la temeri de prăbușire, la limitele nelimitării, la căderea fără sfârșit, la dolii murmurând în surdină sau vijelioase, la nisipuri pulsionale prea mișcătoare ca să te mai poți salva. Doar celălalt, mereu acolo, mereu iubindu-te, numai altul te-ar mai putea salva. Fie el chirurg de suflet sau de trup, fie el iubire pierdută sau regăsită.

Film - A fost prezentat la Cannes, în mai 2004. A fost considerat un film tipic european, sau o dramă italiană, sau o melodramă, chiar o tragedie. O alternativă mult mai reușită a filmelor americane, s-a spus. Un film pe care îl poți adora, s-a scris în cronici. Doar receptivitatea ta și sufletul tău pot decide acest lucru. Critici de film au considerat că Penelope Cruz merită a fi nominalizată la Oscar pentru rolul principal, pentru interpretarea ei. Actorii: Sergio Castelitto (Timoteo), Penelope Cruz (Italia), Claudia Gerini (Elsa), Elena Perino (Angela), Angela Finnochiaro (Ada) – un film ca o construcție în cadre încremenite în secunde, cu balans neîncetat între doi timpi, unul anticipându-l pe celălalt.
Margaret Mazzantini mărturisește într-un interviu: „Este un film care te lasă înfometat de nostalgia a ceea ce avem nevoie cu adevărat. Este un film simbolic care oferă puteri magice lucrurilor doar prin coborârea în golul în care zac lipsurile noastre – dorințele noastre cele mai ascunse.”
Sergio Castelitto răspunde într-un alt interviu, ca în continuarea dialogului lor acordat afectiv: „Cât timp mi-am petrecut gândindu-mă la acest film? Mult, chiar foarte mult. Într-o seară, soția mea, Margaret, mi-a dat câteva pagini să le citesc. Le-am citit, am urmărit pașii personajului din carte ca și cum s-ar scufunda într-un abis al dragostei, al lașității, al milei, și am fost mișcat… Ce reiese mai mult din această poveste este misterul condiției umane, străduința de a trăi. Poezia. Această sugestie a sublimului și ridicolului care face viața minunată.”

Muzică - Vasco Rossi „Un senso”, Lucio Godoy „Timoteo e Italia” – compuse special pentru acest film - transmite disperare, tânguire, speranță


Oamenii cărții, oamenii filmului - Timoteo, Italia, Angela, Elsa, Manlio, Rafaella, Ada... Îi vom cunoaște pe rând. Sau nu îi vom putea cunoaște decât identificându-ne naricisc cu ei, inconștient, desigur, sau cel puțin atât cât ni se permite accesul la conștient. Și ni se permite. Fiindcă jocul identificărilor apare în fundal, interferându-se cu jocul propriilor identificări parentale, masculine, feminine, infantile. Ne întrebăm inevitabil: cine sunt eu? Timoteo, mărturisindu-și în disperare o vină? Părintele ce-și caută copilul mort în copila cea vie, în comă acum, aproape murind? Cine sunt eu? Italia, victima incestului, violului, scindată între un suflet și un corp pierdut? Femeia abrutizată și atât de vie, mai vie poate decât toate personajele adunate, ca ploile de vie? Cine sunt eu? Angela? Copil purtător al mandatului părinților ei? Un copil a unei mame închisă într-un fals sine, al unui tată închis în cavoul destinului unei pasiuni ucigașe? Cine sunt eu? Ada, asistenta – da, privind mută, încremenită, la toată povestea vieții lui Timoteo, martorul fără chip, fără voce, fără clipire, acceptând totul pasiv, ca și cum așa ar fi trebuit oricum să se întâmple, așa a fost scris? Cine sunt eu? Poate sunt doar câinele orb, însoțitorul fidel, supus, doar auzind întreaga durere, întreaga moarte, ce Oedip nefericit zace în mine... Cine sunt eu în această poveste? Fiindcă uneori identificările se încrucișează, se confundă, până-ntr-atât încât ești părți din fiecare, te scindezi, preiei chipul lor aproape la secundă, aproape simultan... suprapuneri de planuri, de realități interioare cadrate doar de ferestre, de amintiri, de uși, de coridoare, de divane, de paturi, de cavouri. Cine sunt eu în propria mea poveste, acum parcă scrisă altfel? Acum parcă altfel auzită, simțită, mirosită, atinsă, văzută... Văzută. Ochii noștri devin ferestrele pe care Timoteo își re-memorează viața. Dar nu solitar. Spunându-i-o fiicei sale pe moarte. O poveste care o va readuce la viață.



Pași printre sensurile din nontimuovere


Numele meu a sunat întotdeauna ca și cum ar fi având o origine italiană. Și m-am gândit la asta și în timpul acestui film italian. M-am gândit, pornind de aici, să caut. Să caut și eu să dau un sens. Ce înseamnă a da un sens? Un sens psihanalitic. A interpreta, adică a desprinde prin investigație analitică sensul latent, neajuns la vedere, la conștiință, neștiut, prins în legături abisale încă de la începutul vieții și poate ceva mai departe, printre generațiile din arborele vieții noastre. A interpreta, a pune în evidență neajutorări, neputințe, suferințe, depresii, melancolii, dureri, fantasme, conflictualități, apărări, descoperind dorința care este temei în orice producție a inconștientului. Mitul naște dorința, sau dorința naște mitul?, m-am întrebat. Povestea naște omul, sau omul naște povestea? Povestea din Non ti muovere.
M-am întrebat și ce caut eu în această poveste. În carte, în film, în muzică, în oameni. Ce caut să vă povestesc aici și acum? În afara divanului.
E simplu. Caut un sens. Un sens ascuns. Un sens al vieții. Vreau să pot găsi un alt sens și eu, ca și ei, ca și voi, ca noi toți. Vieții, Iubirii, Dorințelor, Femeii, Bărbatului, Copilei, Destinelor, Dilemelor, Rupturilor, Angoaselor, Pierderilor, Podurilor suspendate, Ploilor, Ferestrelor, Orbirii, Rănii, Morții... Dar nu, nu mă pot mișca. E o încremenire undeva. Ceva este, rămâne mort, mort și în mine. În ea. În tine. Și plouă. E moartă. Ea, copila, și ea va muri? Mâine va mai fi o altă zi... Va fi... Un sens în...



Istoria Margaretei din carte, istoria lui Sergio din film


O zi ploioasă, un accident de motocicletă. „Nu te-ai oprit la semafor. Ai trecut ca vântul... Ai zburat în sus către păsări și te-ai întors jos în mizeria lăsată de ele...”

Un spital. „...sticla cu ser fiziologic dansa deasupra capului tău... La urgență, medicul reanimator care te-a luat în primire a căutat între mandibulă și osul hioid un punct al dureri... ți-a privit pupilele, erau fixe și asimetrice...”

Un jurnal, găsit de o asistentă, care își dă seama, citindu-l, că adolescenta având capul aproape zdrobit este fata chirurgului principal și director al spitalului, Timoteo: „Ești acolo, rasă, intubată, cu plasturi albi în jurul feței tumefiate și înnegrite. Ești tu... Sunt un tată oarecare, un sărman tată copleșit de durere... E ceva ce nu pot să înțeleg... Sunt năucit, sunt într-o embolie de durere. Închid ochii și refuz durerea aceea.. Sunt un chirurg, un om care a învățat să despartă, să separe viața sănătoasă de cea bolnavă, am salvat multe vieți Angela, dar nu pe a mea.”

Jurnalul tatălui așa începe. Un proces disperat al conștiinței unui Eu bolnav de moarte, strivit de un Supraeu patern prea sever. Jurnal-confesiune în care îl găsește pe Dumnezeu după ce se îndoise o viață de el: „Dumnezeu nu există!”; „Să sperăm, dragostea mea, să sperăm.” Un Dumnezeu care vine să-l apere, să-l miște din disperare fiindcă altfel ar fi murit și el: „Aici, afară, aș putea să mă rog... Am ridicat mâinile murdare de sânge către cer și l-am implorat pe Dumnezeu să mă ajute, pentru că, dacă ființa de pe masa de operație ar fi murit, o dată cu ea ar fi murit copacii, câini, apele și până și îngerii. Și tot ce înseamnă viață.”

Amintiri-cadre-ecran dintr-un jurnal cu frânturi din întreaga lui viață, „o viață ca o hârtie adezivă, mincinoasă”... Copilăria în sărăcie, departe de centru, „un loc totuși vesel”, pe când mama sa nu „refuza să privească pe fereastră... tristețea știa prea bine cum să o suporte... nu, era mult mai rău, era cu o treaptă deasupra mizeriei... Ultimul prag înaintea fantasmelor ei.” Ea, mama, „trăia izolată în apartamentul acela, ca pe un nor unde își reconstruise viața, unde își aranjase pianul și fiul.” Tatăl, pe care aproape nu îl vedea niciodată, atât de absent, sau atât de vulcanic când revenea, tatăl care i-a părăsit, în timpul unei cine, trântind o farfurie de spaghete, când, spune fiul: „am descoperit că sunt orfan nu de el, ci de dorința de a avea un tată”. Fiul, revoltat, îndurerat, a înmormântat apoi o broască ucisă de camarazii de joacă. Un tată care frecventase o cameristă, o prostituată, la rândul lui. Într-o zi de Paște, mulți ani mai târziu, tatăl îi moare „N-am suferit... moartea aceasta fără durere, pe neașteptate, m-a chinuit în lunile care au urmat mai mult decât aș fi crezut... Remușcarea se cristalizase în sufletul meu întunecată și tăcută.”

O fereastră, Timoteo privind un pod suspendat – între o iubire și o alta, între o pierdere și alta, între trecut și prezent, între el și alt el, un pod al oamenilor pierduți (cum ar spune Ramon Gomez de la Serna), pe care apare un alt scaun gol. „Angela, lângă spatele tău nevinovat se află un scaun gol...” Un gol legat de alt gol. Pe scaunul de pe pod se așează o femeie. Îi lipsea pantoful. Roșu cu toc înalt. „În petele pavimentului, care acum se mișcă încet ca funinginea, ca umbrele muritoare, îmi creez iluzia că scaunul acela gol se umple chiar și pentru o clipă cu o femeie, nu cu trupul ei, nu, ci cu mila ei. Văd o pereche de pantofi de culoarea vinului, picioarele fără ciorapi, fruntea prea înaltă... Tu nu o cunoști, a trecut prin viața mea atunci când tu nu existai încă, dar a lăsat o amprentă de neșters. Vreau să ajung la tine, Angela... să-ți povestesc despre femeia aceasta.” Și îi povestește totul, când ea nu aude. Îi povestește hemoragia vieții care bate la tâmple, îi povestește nu pentru a implora iertarea, ci fiindcă nu-și poate dezlipi din el celălalt copil, fiul, „fratele geamăn fără noroc”, avortat de ea, de cealaltă femeie, un copil nenăscut, ucis în pântec fiind, pe care „am încercat în zadar să-l îngrop. S-a întors când a vrut... S-a întors în toate ființele dezarmate... în relele pe care ți le-am făcut.”

Fantoma unei iubiri. O iubire ca o nevoie vitală, extremă, pe care destinul i-o oferă ca pe un biberon, doar din milă. Într-o singură noapte convulsivă, nemișcat între viață și moarte, în disperare, el își derulează, ca-ntr-o agonie, Iubirea, pentru ea, singura femeie iubită, amanta și victima, nu soția lui. Nu mamă, nu mama fetei lui, ci o femeie oarecare, întâlnită accidental într-o periferie a orașului, într-un bar mizer, într-o casă dărăpănată, fără ferestre. Ea are o singură fereastră. „E nebună, m-am luat după o bolnavă la minte, m-a agățat în barul acela numai ca să mă facă să asist la sinuciderea ei.” (percepția inconștientă a morții psihice din ea). Casa ei, în care rămăsese de la moartea bunicului și din care va pleca, într-o zi va pleca și ea, oricum toți ai ei erau risipiți prin lume. „O construcție, un zid roz, vechi... o locuință autonomă... părăsită... A fost primul lucru care m-a izbit împreună cu mirosul de funingine... un interior demn, ordonat...” o cruce strâmbă pe perete, un poster cu un maimuțoi bând din biberon... o fotografie veche a unui bărbat tânăr pe noptieră lângă pat... un telefon. Un telefon care suna în gol, într-o altă casă, pe mal de mare, în care cealaltă, soția, își petrecea sfârșitul de săptămână scriind, înotând, plină de viață, frumoasă. Elsa. Splendidă femeie. Și totodată atât de insuportabilă în falsul ei, în artificialul de care nu se putea debarasa, fiindcă în lumea asta prea urâtă nu poți, nu vrei, nu merită să aduci copii. Și totuși, Elsa a devenit umană, adevărată, doar mamă fiind. Și atunci a putut trăi intens, urla, plânge, înțelege, vedea, auzi, suferi, râde, iubi autentic.

Casa. În casa asta, de la periferia orașului, era o altă femeie: prea slabă, urâtă, cu subțiori transpirate, cu picioare subțiri, care se chinuiau dizgrațios. Și care avea un câine orb. Crevalcore. Singura ființă din preajma ei. Din viața ei. O casă în care el, cuprins de arșiță și de vâlvătaia alcoolului („votca îmi tulburase mintea”), s-a întors și a violat-o: „În spatele ei se află șemineul gol și negru ca o gură fără dinți. O prind de braț și o țintuiesc pe loc. Respiră cu gura deschisă. Răsuflarea ei e una de șoarece... chipul i se deformează... Ochii încercănați sunt imenși... Mă gândesc la vulturi, la teroarea care mi-o inspirau atunci când eram copil... Nu știu de ce anume trebuie să se teamă, nu-mi cunosc intențiile... mâinile îmi coborau deja între picioarele ei, între oasele ei. Nu participă la furia mea... în timp ce mă mișc în coșul ei de oase ca o pasăre de pradă într-un cuib cotropit. Așa îmi bat joc de ea, de mine, de după-amiaza aia nebună.”

Vinovăția. Din vinovăție, încearcă să obțină clemență, să-i mărturisească ei, soției: „Am violat o femeie”. În film, scrie pe nisipul plajei, cu litere imense, pe lângă care ea trece nevăzând, oarbă, precum Crevalcore. În carte, el înoată împreună cu Elsa în mare, iar când rămâne în ochiul său de apă, singur: „am coborât cu ochii deschiși... până la răcoare... am mișcat buzele în surzenia apei: - Am violat o femeie, am strigat.”

Întoarcerea la locul întâlnirii. Vinovat ca de o crimă, se întoarce la ea, ca să înțeleagă ce l-a împins spre viol. Chiar dacă ea era o Buruiană. Se întorsese la această femeie, necunoscută, complet diferită de el, de viața lui, ea, care „mergea spre casă într-o zi oarecare a mizerabilei sale vieți, fără uimire... nu părea supărată... nu părea nicicum... dar în ferestrele chipului, în ochi și nări, în tăietura buzelor, acolo unde ieșea la suprafață suflul ei interior, foșnea o chemare ascunsă, inefabilă... Cum te cheamă? Italia.” O femeie violată de propriul tată, pe când avea zece ani, într-o cabină de probă, dorindu-și o rochie albastră cu flori roșii.
„-Îți aduci aminte de vânzătorul ambulant, acela cu rochia? Era tatăl meu. O făceam cu el. Mă culcam cu tata. – Nu l-ai denunțat? – De ce? Nu era un monstru, era un nenorocit, unul care nu putea să deosebească pietricelele de măsline” (viața de moarte).
Atunci murise interior Italia. Atunci murise fetița-femeie. Ucisă de tatăl violator. „Italia nu este, trupul ei e gol pe dinăuntru, îi apăs sufletul ca o iubire moartă. Trupul ei e un pasaj care se închide.” Fiindcă în viața asta suntem trupuri proiectate pe un ecran gol, trupuri care se repetă. „Invizibilul era în trupul Italiei. O dată îmi tăiase unghiile de la picioare, dar nu le aruncase, le lăsase să alunece într-un săculeț de catifea pentru bijuterii. Unghiile acelea tăiate erau tot ceea ce-i lăsasem din mine.” Și cu care a și îngropat-o, apoi. Cu aceste resturi din el. Cu resturile fiului său ucis, Angelo: „A fost mai bine așa, iubitule, n-aș fi fost niciodată o mamă bună.” Iar el a descifrat sensul: „Acum te privesc și știu ce mă înveți... că păcatele se plătesc... pentru că împreună cu fiul acela, ne-am aruncat pe noi înșine.”

O femeie pe care, decât să o piardă, ar fi dorit să-i trăznească un „fulger în timp ce ne iubeam! Atunci ar fi avut într-adevăr un sens!” „Sug timpul care l-am petrecut departe unul de celălalt... Și nu mai simți frica în spatele tău, unde cineva ar putea să vină, să te lovească și să te facă de rușine... Suntem iarăși noi în amurgul răsuflărilor. Noi care nu vom rămâne, care vom muri...”

Iubirea. Iubirea unei singure femei. O femeie pentru care el fusese singurul bărbat iubit, căruia îi va purta în pântec un fiu. Pe care îl va avorta dându-se pe mâna unei țigănci. Septicemie lent ucigând corpul. O încercare inutilă a lui, a chirurgului, de a o salva din ghearele morții. Fatală. Într-un spital deschis doar vara, fără instrumentele necesare, în orașul ei, în orașul unde se născuse, orașul în care crescuse, fetiță, în care fusese violată, orașul cu o singură biserică și ea acum prăbușită („Există întotdeauna o femeie îngenuncheată în biserică”), în orașul în care o ceruse convins de iubirea lui, să-i fie soție.

Moartea
- refuzul: „Acum vom dormi. Vom dormi așa, îmbrăcați, iar mâine ea se va simți mai bine. Ne vom opri să luăm micul dejun într-un bar...
- trăirea în el: „Îmi lipsea vocea Italiei, îmi lipsea trupul ei, simțeam că o doresc... Ea dormea. Am stins lumina... Îmi simțeam gura încleiată și amară.”
- evidență: „Am stat să ascult. Încet-încet geamătul s-a rupt, s-a stins... Am apăsat-o din nou pe burtă. Simți? Am țipat. Îmi simți mâna? Nu, a șoptit, nu simt nimic... În sfârșit am găsit camera de reanimare... Abdomenul ei era plin de sânge. Hemoragia era doar internă... Mă simțeam puternic, neașteptat de puternic, Angela. Era o scenă pe care o mai văzusem, cine știe unde, poate în somn. Trăisem momentul acela și poate că îl așteptasem. Aveam acea întâlnire. Și mi se păru că îmi pătrund în sfârșit viața. Frica de sânge pe care o aveam atunci când eram copil, clipa aceea albă în care carnea, incizată nu sângerează încă... poate era ea. Ea era în tăietura aceea... Ea exista de atunci.”

Pierderea iubirii, a unicei iubiri. „Părea că îi vorbește neantului sau poate unei ei însăși pe care o vedea departe, o soră geamănă care îi dansa pe creștet, pe plafon... Nemișcată pe pernă, nu mai era vie, dar nu era încă dincolo, suspendată în nelocul care precedă moartea. Am privit-o cum se privește ceva misterios... Am privit-o cum te-am privit pe tine născându-te, câteva ore mai devreme.”

Nașterea fiicei. Angela. Înger. Pe care și-o dorise băiat. Să aibă forță. Să fie ea fiul. Cel pe care nu l-a avut cu unica lui iubire. „Atunci l-am văzut, Angela, l-am văzut pe fiul nostru. Pentru o clipă chipul lui mi-a apărut acolo sus... Nu era frumos... o mutrișoară plăpândă și aspră ca a mamei sale. Ticălosul acela mic venise s-o ia.” La înmormântare, un bătrân. Tatăl Italiei. „Tatăl ei, primul ei călău. M-am întors din nou cu intenția să mă mișc, să mă duc la el. Dar dispăruse... eu l-am iertat, Angela, și în acel timp îl iertam pe tatăl meu.”

Viața curge mai departe, ca o ploaie. Viață fără iubire. Fiica lui acum se va mai mișca? Da. În final, pantoful este redat Italiei, fantomei. Viața lui, viața copilei se mișcă mai departe. „Angela a fost mai puternică decât mine, mai puternică decât tine. Vreau să-ți spun ce înseamnă miros de nou-născut într-o casă, e ceva bun care se lipește de pereți, care se lipește înăuntru.”

Copilul. Angela se mișcă. Nu moare, chirurgul, nașul ei, a salvat-o. Tatăl ei a ținut-o în viață prin resuscitare cardiacă și de suflet. Prin propria-i taină dezvăluită. Ploaia spală iar rănile. „Plouă. În ploaie, într-un colț din orașul acesta, am iubit-o pe Italia pentru ultima oară. Atunci când plouă, oriunde ar fi ea, sunt sigur că regretă viața. Făcea parte din mine ca o coadă preistorică, ceva mutilat de evoluție, ceva din care păstrez haloul, ca o misterioasă prezență în gol. Mi-e foame. O fată se apropie de mine să îmi ia comanda... E ultima femeie din povestea asta.”





Sensurile nemișcărilor imperative, implorative, disperate, resemnate...


Non ti muovere... se repetă în momente de mișcare interioară profundă, atât de intensă, încât se poate încremeni în moarte, o secundă mai târziu. Nu te mișca tocmai fiindcă ești suspendat între viață și moartă, un spațiu suspendat între Eros și Thanatos, un no man’s land, în care te pierzi dacă pășeși, dacă faci și cea mai fină mișcare, fie ea clipire, strivire, violare, înclinare, mângâiere...
„Nu se mișca” – scena în care Timoteo o violează pe Italia
„Nu te mișca, te rog” (p. 96) – atunci când Italia nu l-a lăsat pe Timoteo să o ajute – scena berii din film
„Nu te mișca”(p. 111) – îi spune Timoteo când începe să o privească iubind, mângâindu-i pentru prima oară corpul, corpul de care nu se mai temea, căruia îi era bărbat
„Nu te mișca”, spune Timoteo, când o lasă în fața clinicii pe Italia, pentru a face avortul – să nu se miște spre a omorî copilul, fiul: „Nu te mișca spun, fără să știu ce spun. Și poate ea știe că eu sunt acolo. Nu te mișca.”
„Nu te mișca”... (p. 168) atunci când tatăl și-a violat fiica, impunându-i să nu miște, să tacă, să nu spună nimănui: „Nu pot să mă mișc, așa că rămân țeapănă, în timp ce el mă pipăie.”
„Nu mă mișc” (p. 172) – Elsa îl întreabă dacă este fericit că va avea un copil cu Elsa. „Nu spun nimic, respir, mai ales respir... nu mă mișc, pentru că dacă o voi face, voi cădea, mă voi împiedica și voi cădea în spate, unde mă împinge zâmbetul acela.”
„Nu te mișca” – atunci când Timoteo o zărește în ploaie pe italia, de partea cealaltă a bulevardului, el cu soția lui, în ultima lună de sarcină, ieșind dintr-un magazin din care cumpăraseră lucrușoarele pentru Angela. Să nu dispară Italia, îi striga în gând „Nu te mișca...”
„Nu te mișca” (p. 257-258) îi spune Adei, asistenta, să nu îi vorbească dacă Angela moare, să nu spună nimic: „Nu vorbi, Ada, nu spune nimic. Nu te mișca... Fiica mea a murit?
„Nu te mișca” (p. 284) – moartea Italiei – în care el o simțea, o vedea dispărând și trebuia să o lase să moară.



Mișcările autorilor


Margaret Mazzantini, despre film și carte: „Este un film despre dragoste și milă: povestea tandră și nepermisă a doi oameni părăsiți, fiecare zbătându-se ca un pește prins în plasă. Ea este un miel pierdut în ploaie, el este un lup care o caută. Nu pentru a o mânca, ci pentru a-i cădea la picioare. Este povestea unui bărbat care îi cere femeii iertare. Se aude un cântec vechi, un cântec al zilelor de demult, când el a iubit și a ucis din greșeală. Când a plâns noaptea, a alergat spre soare și a căutat golul adevăratului său suflet. Italia: o femeie cu frumusețea șu urâțenia ei, cu adevărul ei. O femeie care miroase a sacrificiu. Și lumea este copleșită de dragoste. Încă mai plouă.. Și ei rămân așa, suspendați, așteptând milă… Apoi timpul trece… Doar dragostea rămâne, împreună cu frunzele și tăieturile din ziare risipite de vânt. Dragostea ca un spor care migrează și devine fertil.”

Sergio Castelitto printre imagini și cuvinte: „Mă întrebam dacă voi putea nu doar să povestesc romanul, ci să înfățișez aceeași intensitate morală. Oare voi putea filma linia subțire care desparte bunul de rău, dreptatea de nedreptate? Oare voi putea filma umilința unei femeii fără a adăuga jigniri? Oare voi putea filma egoismul criminal al bărbatului fără a-l condamna? Vreau să arăt puținele lucruri care contează cu adevărat… Vreau să spun povești despre lucruri umile, dezagreabile, necesare, de care ai nevoie pe timpul vieții, care ne permit să trăim în decență. Am căutat locuri și actori ca un orb, bâjbâind în întuneric, adulmecând o pistă bună, un vânt bun… Am spus: „Se filmează!” și am privit ceea ce am visat, ceea ce am văzut de nenumărate ori cu ochii închiși… Nu a fost ușor să fii regizor și în același timp actor. În rest, povestea m-a distrus și, în același timp, m-a ghidat. Am țipat, am tremurat și am fumat ca un toxicoman. Și mi-a fost teamă că voi muri înainte să se termine filmul”.



---

*prezentare scrisă și conferențiată la data de 1 martie 2005