Motto:



am ani în vatră se coc ușor pe partea lumii
presar nucșoară și-un pic de miere savoarea tainelor să aibă
laptele vieții de-o mamă strâns îl sorb ca și ieri
mi-e amiază și mi-e liniște în cerdacul sufletului
aici cuvintele se fac micșunele
iar lacrimile vin dinspre busuioc
la masa mea doar amintiri simple un părinte un altul
mereu copii și bunicii din copilărie
trei coji de pâine felia de tort candela
și ochii unui bărbat pe care l-am iubit
fără a regreta întinderea brațelor
e bine azi la mine
mai torn așa vin de octombrie
mi se deschide poarta dinspre bun om
adus de vânt pe-nserat
(Ela Victoria Luca)


daca am fi constienti de fiecare minune petrecuta, am trai intr-o continua bucurie, intr-o fluida mirare. Exact asta sugereaza haiku-ul, un continuu timp al mirarii. Al mirarii ca inca mai existam, ca inca mai deschidem ochii in lumea asta...


O pot considera pe Maria prințesa micropoemelor, a unei eleganței chiar ritualice, doar cei care cunosc acest tip de exprimare pot aprecia migala acestor bijuterii. Maria nu caută să ne cucerească prin texte șoc, ci ea migălește și așteaptă: Anunțând iarna. / Pe creanga desfrunzită / un mic pițigoi.

Parcă aceste haik-uri ar fi mai îndreptățite să le găsești pe pagina unui autor, și totuși dacă ai răbdare să parcurgi aceste minuni îți dai seamă că sunt produsul, în egală măsură, al unei sensibilități feminine și al unei imaginații avântate până la limita dicteului suprarealist: Încercănată, / luna trece printre nori. / Caut umbrela.

Desigur că ea reușește să frapeze cititorul interesat de aceste bijuterii, nu e ușor ca în trei versuri să poți exprima o lume, să concentrezi acolo exprimarea unei idei și să frapezi cititorul prin frumusețea și ineditul unor imagini de haiku, plin de încărcătura, de semnificații: Legănându-se / în bătaia vântului, / o frunză de arțar.

Aceste poeme, le putem numi poeme, doar să le mai punem un micro în față sunt rar folosite la noi(aici pe poezie.ro), le pot considera ca niște decupări ale fragmentului din întreg, atitudinea autoarei rămâne rece față de tot ce se întâmplă în jur, dar și față de textele pe care le scrie: În castelul / amintirilor mele, / pânze de păianjen.

Dacă parcurgi atent, descoperi că uneori nici o urmă de implicare afectivă nu se lasă întrezărită în țesătura textului în afară de implicarea în discursul propriu-zis care, din această pricină, nu apare "eu-l" liric, partea afectivă, sentimentală: La fiece adiere, / albă ninsoare / de petale.

Percepția textului îți deschide un orizont existențial, acesta ține de strategia construcției poetice sau de un fel de a fi al poetei. Versul mesajului transmis este expresiv, nu se pierde prin scurtimea versului și construcția lui se relevă poeticitatea incontestabilă, riscantă uneori dar și meritorie: Boabe de rouă / înșirate pe plasa / unui păianjen.

Expresia versurilor puse într-o anumită matrice, dezvăluie o anumită senzație, oarecum difuză, dacă nu ești pus în temă cu acest stil de vers, legat cu siguranță de grația definitorie, e ca un simbol, unde trebuie să descifrezi: Seară de iarnă. / Înconjurat de corbi, / schitul din vale.

Haiku-ul trebuie mai întâi simțit și apoi să-l putem analiza, dată fiind substanța acestuia, natura lui pur concretă, cuvintele sunt topite într-un alambic semantic din nevoia de a le goli de eventuala gravă încărcătură într-o formă precisă: Liniște deplină. / Aud cum crește frunza / plăpândului prun.

Aceste haiku-uri exprimă de multe ori o minune petrecută într-un concept fix unde de fiecare dată substanța este fluidă, secretă chiar, de cele mai multe ori mai mult intuită decât asumată, în urma unei experiențe. Aceste minuni ne sugerează un continuu timp al mirării: Ploaie de prier. / Pe apa din răzoare, / petale de cireș.

Imaginile desprinse din aceste minuni par a fi scoase la minut, dar când încerci pătrunderea lor, te miri și deschizi ochii mari să poți pătrunde dincolo de cuvânt, și mai ales să-ți desenezi imaginea pe retină: Sobrietate: / gardul e împodobit / cu o volbură.

Haiku-ul în general, dar și acesta adus în fața noastră de Maria pare a fi ca o spirală, e acea țâșnire a unui suflet sensibil la lucruri făcute cu migală. Din proprie inițiativă aș numi această formă de poezie, o poezie a revelației, trebuie să fii profeionist pentru a putea scrie detașat și mai ales mi se pare că aceste versuri duc mult spre suprarealism (e doar părerea mea): Ploaie de vară. / Sub streșini se ascund / gureșe vrăbii.

Găsești aici în aceste minuscule poezii o mișcare vie a poeziei care se derulează după o tehnică bine însușită, personală chiar. Aceste versuri se axează în special pe trăirile ființei expuse în perimetrul timpului psihic, idei pe care autoarea le reîncarnează într-o altă formă și o altă trăire: Îmbrățișați, / o iederă și un caprifoi / privesc cerul.

Maria încearcă să se desprindă de cotidian, și exprimarea ei devine o consistență materială, capabilă să se infiltreze în orice cuvânt, oferindu-i un relief palpabil ce nu mimează semnificații ci prezențe în continuă acțiune. Spre deosebire de poezia clasica, haiku-ul ne ofera o secunda de realitate sublimată, un moment unic si irepetabil, la fel ca fiecare clipa traita: Noapte senină. / Secera craiului nou / veghind la apus.

Despuiați de vanități și iluzii, Haiku-ul ne dă posibilitatea dincolo de epiderma stilistică, să ne desenăm propiul poster al Eului pe pagina albă din noi. Maria are vocația de a ne determina să suportăm concretul, dar ne îndeamnă și la vizualizare, fiindcă tot ca o definiție proprie, pentru mine această formă poetică e mai mult vizuală: Vârful bradului / ce se-nalță spre apus / sprijină luna.

Actul scrisului este conceput (cred) la Maria ca o pasiune de relaxare a ființei în care își găsesc expresia într-un simplu "suport" al dispoziției de a produce miniaturi poeteice de o remarcabilă autenticitate: Vuietul mării / închis în cochilia / unui ghioc.

Cred că cel ce scrie haiku trăiește într-o continuă bucurie, actul liric sugerează nu doar matricea scripturală, ci și imaginea disimulată în spatele semnelor scrise: Mâine va ninge. / Nu te grăbi să înflorești, / caisule!

Desigur că veți veni cu reproș, că o parte din aceste haiku-uri nu respectă regula, da e adevărat, nu o respectă, dar pentru un viitor mânuitor al acestei forme poetice, exersarea este benefică. Ce remarc la Maria e autenticitate poeziei, iar cititorul devine un duhovnic imaginar căruia îi sunt mărturisite aceste greșeli comise.

Ce aș avea de reproșat Mariei e doar faptul ca aceste haiku-uri nu poartă un nume, sau poate aici stă inventivitatea lectorului?


Nota: Haiku este o forma unica si traditionala japoneza de poezie. A luat forma in perioada Edo (1603-1868) cand faimosii poeti niponi Matsuo Basho si Kobayashi Issa au inceput sa scrie poezii formate din 17 silabe, separate in 3 unitati metrice formate din 5,7 si respectiv 5 silabe fiecare. Aceasta este forma clasica de haiku.


...pentru un luptator, timpul curge altfel. Si nu pentru ca ar trai in alta lume, nu, el pur si simplu se naste in fiecare secunda, se reinnoieste in fiecare moment. Ca atare, haiku-ul ne aduce pe toti in starea din care sa tasnim spre o alta nastere. Iata motivul spiralei