.................... că eu am soluția cea mai bună pentru toate problemele din toate discuțiile. :)
Nu mă lăsa să cred că este datoria mea să mă amestec
în toate situațiile tuturor cunoscuților. Învață-mă sfânta lectie că s-ar putea să mă mai înșel și eu.
Fă-mă întelept, dar nu acru; săritor, dar nu dominant;
demn, dar nu arogant, căci aș vrea, Doamne, să-mi pot păstra măcar câțiva prieteni până la capăt."
Învață-mă, Doamne arta de a îmbătrâni frumos...!!!



Ok, chiar dacă mă repet important este că “ îmbătrânirea este prețul inevitabil pe care organismul îl plătește pentru complexitate. Procesul îmbătrânirii afectează în principal atât sistemul nervos central(creierul în special, cel imunitar, endocrin, cardiovascular etc. Creierul este cel care dă abilitatea de a exista un control asupra îmbătrânirii, este singurul organ care teoretic nu poate fi înlocuit, ne reprezintă, el este ’EUL’, de aceea prioritatea ar trebui să fie EVITAREA ÎMBÃTRÂNIRII CREIERULUI „
Îmbătrânirea psihologică, este rezultanta modificărilor induse de vârstă, în planul bio-structurilor, care constituie suportul material al vieții psihice și în acela al desfășurării propriu-zise al funcțiilor psihice.
Evoluția activității psihice, este dominată de amprenta experienței de viață parcursă, de nivelul proceselor complexe constituite și de capacitățile de echilibrare și compensatorii de care dispune persoana. O asemenea situație, este evidentă de la cele mai simple funcții psihice și terminând cu procesele complexe cel definesc pe om. Astfel, planul senzorial este influențat de modificările organice și funcționale, dar are tendința să se echilibreze pe baza experienței senzoriale acumulate.
La începutul perioadei, modificările se datorează segmentului periferic, când apare o sclerozare ușoară a celulelor din receptorii senzoriali, iar ulterior avem schimbări de ordin funcțional central în care este implicată întreaga activitate nervoasă superioră.
Spre exemplu, văzul, se degradează prin reducerea capacității de adaptare a cristalinului (presbiție). Procesul este mai intens la persoanele care suprasolicită vederea sau la cele care lucrează în mediul toxic.
Concomitent are loc și o reducere evidentă a câmpului vizual, a vederii stereoscopice (în relief și în profunzime). Scade capacitatea discriminatorie a nuanțelor de culori și câmpul vizual cromatic.
Are loc scăderea clarității imaginii, a acomodării vizuale și convergente, a acuității și discriminării vizuale.
După 60 de ani survin unele boli degenerative ale ochiului ca: glaucomul (tulburarea dinamicii umorilor oculare), opacitatea cristalinului și cataractă, deslipirea de retină. Chiar și auzul, cunoaște unele modificări asemănătoare. Scade sensibilitatea auditivă absolută, dar mai evidentă este reducerea sensibilității în planul auzului fonematic. Putem vorbi de o surditate fizică, ca urmare a sclerozării urechii interne și de una psihică, când subiectul aude, dar nu înțelege datorită afectării celulelor centrilor corticali, ai analizatorului auditiv. Pentru văz și auz există forme de protezări relativ variate și eficiente.
Sensibilitatea tactilă se degradează după 50-55 ani. Scade sensibilitatea la cald, la rece și la durere, dar se conservă mai bine sensibilitatea vibratilă și cea bazată pe experiență senzorială.
În analiza proceselor și însușirilor psihice superioare, trebuie să luăm în considerație structura capacităților funcționale constituite și experiența cultural intelectuală acumulată pe parcursul timpului. Din această perspectivă, pentru memorie este semnificativă degradarea în componenta ei de scurtă durată(MSD) și se menține mai bine memoria de lungă durată(MLD. Oamenii în vârstă uită mai ușor unde au pus un obiect, ce au spus într-o împrejurare sau alta.
Deși mai rezistentă, în memoria de lungă durată pot apărea confuzii în stabilitatea asociațiilor necesare în evocarea evenimentelor petrecute cu mult timp în urmă.
În gândire, atenție și vorbire se manifestă o anumită lentoare ce se pune în evidență prin dificultăți de înțelegerea unui context mai complicat, o scădere a capacității de concentrare, pauze relativ mari în vorbire, tremurul vocii etc.
Scăderile privind atenția voluntară și capacitatea de concentrare au ca suport scăderile la nivelul sistemului nervos central și ale receptorilor senzoriali, iar consecințele se fac prezente la toate procesele și fenomenele psihice, dar mai cu seamă la capacitățile mnezice și cognitive.
Din punct de vedere al afectivității, sunt evidente o serie de modificări.Sunt frecvente stările de exacerbare a emoționalității, nervozității, irascibilității, frustrării și anxietății ce sunt însoțite de capricii, lipsă de cooperare, încăpățânare, negativism etc. Are loc adâncimea și fermitatea sentimentelor.
Asistăm la frecvența stărilor depresive care determină un dezechilibru interior precum și un dezechilibru între relațiile din jur.
La majoritatea oamenilor în vârstă, depresia este însoțită de o stare de teamă față de ideea morții și regretul pentru perioadele fericite din viața individuală. Asemenea stări se accentuează după pierderea partenerului sau a cunoștințelor de vârstă apropiată.
În alte cazuri, ideea de inutilitate sau cea de neluare în seamă de către cei din jur imprimă un caracter tragic, de tristețe și sentimentul de frustrare. Persoanele care suferă de depresie, sunt pesimiste și inhibate, nefericite și neliniștite, manifestă negativism față de conversații și au greutăți în activitatea de concentrare. Un alt fenomen care se manifestă în tulburările afective este cel de hipertrofiere a sinelui, ca urmare a raportării la propria persoană a tuturor faptelor și de justificare comportamentului prin dilatarea drepturilor personale și atrofierea sensibilității.
În cazurile mai grave, apare sindromul de depersonalizare, care se exprimă printr-o pierdere a identității personale. Persoana în cauză se comportă ca și când nu-și aparține sieși, emoțiile sunt reci și lipsite de vioiciune, lucrurile se desfășoară „ca în vis” și este inhibată latura comunicațională.
Funcția mnezică are și ea de suferit în vârstele înaintate. Cel mai adesea apar hipomneziile, dar și manifestări amnezice, relativ ridicate.
Hipomnezia apare pe fondul unor nevroze și psihoze când se manifestă ca fenomen secundar. Dar sunt și situații când hipomnezia apare în prim plan și când are tendința de a se agrava ajungând la amnezie.
La persoanele vârstnice se întâlnește frecvent așa numita amnezie infantilă de origine afectivă.
Frământările interioare se produc accentuat în situația când persoana își dă singură seama de ajunsurile sale pe linie mnezică. Tulburările memoriei se asociază frecvent cu cele ale gândirii și limbajului.
Apare scăderea spontaneității și flexibilității gândirii care duc la rigiditate și inerție, la dificultăți de adaptare frecventă și la prezența stereotipiilor. Au loc conservarea și chiar creșterea funcțiilor de sinteză, generalizarea și schematizarea. Apare o inflexibilitate a opiniilor și raționamentelor. Creativitatea și chiar acumularea de noi cunoștințe se pot menține la cote ridicate. Limbajul, reflectă dificultățile gândirii vârstnicului și evidențiază o scădere a fluxului verbal, o lentoare a ritmului și frecvent a vocabularului.
Ideile de persecuție creează impresia persoanei că este în permanență observată și urmărită, că nimic din ceea ce spune și gândește nu este pe placul altora. Aceste stări se pot asocia cu ideile ipohondrice când persoana se crede bolnavă somatic și nu i se acordă atenția cuvenită, sau nu este crezută.
În plan verbal, exprimarea devine anevoioasă, lentă și incoerentă. Apar repetările și ușoare forme de bâlbâială.
Scrisul este nesigur, colțuros, tremurat și sacadat. Fenomenele parkinsonice, care intervin frecvent îngreunează și mai mult transpunerea ideilor în spațiul grafic.
În plan comportamental, persoanele cu astfel de tulburări se manifestă ca nervoase, irascibile și trăiesc un fenomen de frustrare. În situațiile mai dificile, comportamentul aberant se traduce prin părăsirea temporară a domiciliului, vagabondajul și fuga de colectiv.
Declinul psihic în bătrânețe este condiționat de o serie de factori ce țin atât de natura subiectivă și de structura anatomo-fiziologică a individului, cât și de condițiile de mediu, de rezistența organică .
În condiții favorabile, inteligența se menține relativ activă. Operativitatea nespecifică, se conservă relativ bine în prima etapă (65-75ani). Totuși, tumultul ideilor scade, se manifestă momente de vid intelectual, urmate de momente de conștientizare a declinului pe care îl reprezintă aceste momente, teama de angajare în discursuri verbale, pentru a nu apărea un astfel de vid.
După 70 de ani, în marea majoritate a cazurilor, discursul verbal devine mai rar în cadență. Se produc confuzii în cele exprimate cu teamă și reticențe verbale, scade forța de argumentare.
Fenomenele de diminuare a achizițiilor din planul psihologic, sunt puse pe seama a trei factori: ai ezitării, anxietății și interferenței.
Diferiți autori, invocând importanța motivației în acest proces, subliniază că tipurile motivaționale cum sunt cele generate de instinctele de supraviețuire și perpetuare ori cele legate de morală și de realizarea a unui ideal personal sau social pot deveni forțe ale mobilizării individului în vederea valorificării maximale a posibilităților ce le are.
Persoanele echilibrate devin contemplative, cu conduite de observator al celor din jur, din care străbat meditații cu privire la trecutul și prezentul vieții cotidiene.(e o artă să știm să îmbătrânim frumos…) :)
Pentru anumite forme ale inteligenței, cum este inteligența verbală, la vârsta de 50-60 ani, se pot pune în evidență performanțe maxime care se mențin, în bună măsură și după această perioadă.
Sociologii au denumit această formă ca fiind inteligență cristalizată ce are la bază interacțiunea aptitudinilor rezultate prin socializare și educație. După multe confrutări psiho-sociologice s-a ajuns la concluzia că inteligența fluidă dă unitate sistemului intelectual prin valorificarea aspectelor perceptual-integrative ale cunoașterii.
Perioada bătrâneții, se caracterizează printr-o acumulare de oboseală și uzură internă ce modifică funcționalitatea psihică scăzându-i productivitatea.
Ieșirea din câmpul muncii, ca și plecarea copiilor din casa părintească, creează modificări complexe în câmpul preocupărilor, intereselor, a stilului de viață.
Bolile de degenerescență fac din această perioadă fragilă o etapă de înstrăinare și aceasta cu atât mai mult cu cât se trăiește sentimentul inutilității sociale și a „abandonului”. Modificărilor fiziologice și psihologice, specifice senectuții li se asociază trăirile legate de pensionare ce produc o stare emoțională care este compatibilă cu un comportament echilibrat.
Pensionarea, retragerea din activitatea profesională este un moment de răscruce în existența vârstnicului, prima situație de criză, o schimbare greu suportată, un stres căruia i se adaptează cu dificultate și care poate avea în multe cazuri un răsunet important asupra stării sale de sănătate.
Ca formă de înregimentare socială, pensionarea a apărut mai întâi în Europa, la sfârșitul secolului trecut, în Germania(1889), apoi în Danemarca(1891) și Anglia(1908).
La începutul sec. al XX-lea s-a extins și în afara Europei: Noua Zeelandă(1908), SUA(1911).
La început, pensionarea a fost concepută ca o formă de asistență socială(1889 și 1915). Înainte de perioadele mai sus menționate, oamenii munceau până în ultimul moment al vieții. Primele pensii s-au plătit din taxele generale ale oamenilor, doar după 70 de ani și doar celor cu venituri mici și care au muncit regulat în timpul vieții.
Între timp luaseră avânt asociațiile de prieteni și întrajutorare, cu depuneri regulate pentru ajutor de boală, înmormântare și alte evenimente.
În țările mai dezvoltate, noua organizare a societății impuse de a doua revoluție tehnico-industrială a conturat ideea de a crea fonduri de pensii prin contribuții în timpul vieții de muncă. Astfel, a avut loc integrarea ei în contextul dreptului contribuant personal.
Pensia, a devenit acum un drept inalienabil pentru persoanele în vârstă. Cuantumul pensiei de vârstă, a crescut progresiv sub influența reformelor și a calculațiilor de proporționalitate, a îmbunătățirii sistemelor de contribuție la fondul de pensionare.
Cu timpul și sectorul particular a început să organizeze pensii pentru funcționarii săi, în afara pensiei legale care a rămas relativ modestă. Momentul pensionării pentru limite de vârste în general coincide cu începutul bătrâneții. Vârsta pensionării este între anumite limite în funcție de legislația fiecărei țări.
Deși cu o rațiune și o evoluței firești ținând de asigurarea protectivă a persoanei ajunsă la vârstă înaintată, prin efectul încetării activității organizate și acordarea unui regim de odihnă binemeritată și activitate liberă precum și prin efectul asigurării materiale, această măsură s-a dovedit că are însă și un impact negativ asupra unor vârstnici. S-a delimitat o patologie a retragerii din activitate”boala pensionării”. Complexul de tulburări care poate urma retragerii a fost descris ca șoc psihologic al pensionării.
Avem trei faze prin care trece succesiv persoana pensionată:perioada de stres(perioada imediat post-pensionare), perioada de neliniște și de căutare a unui rol social și psihologic, perioada de stabilizare între 6-12 luni-acceptarea rolului de pensionar.
Tulburările determinate de pensionare, debutează în cele mai multe cazuri în perioada premergătoare pensionării între 45-55 ani la femei și între 50-60 ani la bărbați și se traduce prin apariția unor stări de anxietate progresivă, urmate de insomni, depresii. La unele persoane poate să apară după pensionare o nevroză a pensionării care poate duce la suferințe cardiace, digestive, respiratorii.
Necesitatea combaterii sau ameliorării morbidității generate de retragere, a dus la edificarea unei metode profilactice, denumită pregătire pentru pensionare. Această pregătire, se poate face individual, cel mai bine însă în grup prin cursuri de preretragere, care antrenează „pensionabilii,” adică toate persoanele care mai au cinci ani până la ieșirea la pensie.
Pregătirea pentru pensionare cuprinde o informare largă privind mecanismul îmbătrânirii ca și modalități de întârziere a procesului de îmbătrânire (noțiuni de profilaxie a îmbolnăvirilor și a îmbătrânirii premature, comportament prolongeviv, geroigienă).
Apropierea de vârsta de pensionare și mai ales ieșirea la pensie, modifică statutul și rolul vârstnicului, a felului în care acesta se percepe și se autoevaluează.
Din punct de vedere social, pensionarea reprezintă semnalul că cercul social începe să se restrângă. Pentru mulți vârstnici, legăturile cu copiii care au devenit adulți și care și-au întemeiat propriile familii sunt din ce în ce mai slabe. Cu toate acestea, unele femei vârstnice devin foarte apropiate de fiicele lor căsătorite, în contrast cu relațiile mai reci din timpul adolescenței sau a perioadei de tinerețe.
Bărbații, de asemenea, descoperă noi mobiluri pentru restabilirea legăturilor cu fiii lor adulți. Pierderea legăturilor sciale datorită văduviei este o componentă obișnuită a îmbătrânirii, atât pentru bărbați cât și pentru femei.
O altă cauză a schimbării legăturilor sociale, este determinată, de pierderea mobilității datorită unor disabilități fizice, ceea ce înseamnă că vârstnicii se pot afla în imposibilitatea de a urca și coborî în și din autobuz, de a urca și coborî scările sau de a parcurge distanțe mari.
Pierderile auditive și vizuale îi pot obliga pe vârstnici să renunțe la șofat. Barierelor fizice și senzoriale li se adaugă de multe ori și barierele sociale sau psihologice cu efect în reducerea contactelor sociale.
Pentru mulți vârstnici, pierderea legăturilor cu prietenii și familia este partea cea mai dificilă a îmbătrânirii. De aceea, realizarea de noi relații poate fi o alternativă viabilă în raport cu pierderile suferite. Mulți dintre vârstnici încearcă să găsească singur soluții la diminuarea sau lipsa de relații sociale. Unii frecventează grupuri religioase sau politice, alții se atașează de animale. Dar pentru persoanele care se confruntă cu problema singurătății sau a diminuării relațiilor sociale datorită pensionării, participarea la un grup organizat, poate fi ajutorul potrivit pentru a face față problemelor legate de singurătate.
Există o mare varietate de activități de grup pentru vârstnici care pot fi organizate de centre comunitare, ONG-uri, servicii ale autorităților locale, centre medico-sociale.
Indiferent de modul în care se formează, grupurile joacă un rol important în viața persoanelor vârstnice. Valoarea lor este dată de faptul că ele ajută persoanele vârstnice care se confruntă cu probleme de sociabilitate să comunice și să se bucure de compania celorlalți prin intermediul diferitelor activități(s-au înființat centre pentru seniori). Grupurile de auto-ajutor sunt de obicei formate de către și pentru membrii înșiși, astfel că oamenii cu probleme similare se pot ajuta între ei pentru a le depăși. Nu numai boala comună poate fi mobilul unui grup de auto-ajutor ci și problemele sociale comune: respingerea de către familie, relațiile cu copiii sau nepoții, tratamentul abuziv etc.
Într-un astfel de cadru, oamenii își oferă unul altuia sprijin și încurajarea pentru a face față unei probleme comune.
Datorită încetării activității profesionale, resursele economice ale persoanelor în vârstă sunt limitate. Atitudinea față de pensionare este reprezentată de factori ce privesc venitul, tipul de activitate desfășurat, educația primită și condițiile interne. Se manifestă o atitudine pozitivă față de pensionare atunci când activitatea desfășurată nu-i crează satisfacții sau când individul nu este convins de utilitatea ei, când are unele probleme de sănătate sau când nu este dependent total de venitul salarial (are și alte surse de venit). Persoanele care sunt mai implicate în profesie, au expectații ridicate în raport cu aceasta, au un nivel de instrucție ridicat și un statut înalt, manifestă atitudine negativă față de pensionare și evenimentul poate fi trăit chiar dramatic.
Pensionarea este un eveniment capital în existența unei persoane având o multitudine de cunoștințe. Una dintre principalele probleme cu care se confruntă vârstnicii o constituie lipsurile economico-financiare. În afara sprijinului financiar direct, care poate fi obținut din diferite surse, (instituții și servicii de protecție socială), asistenții sociali pot iniția programe informative referitoare la organizațiile care oferă anumite gratuități pentru bunuri și servicii sau referitoare la cel mai ieftin loc în care se pot face cumpărăturile.
De asemenea, mulți vârstnici, nu au experiența administrării propriilor venituri(partenerul decedat sau unul dintre copii obișnuiau să țină evidența banilor), sau și-au pierdut această obișnuință datorită diminuării capacităților intelectuale specifice vârstei. Pentru astfel de situații, asistenții sociali pot iniția programe de planificare a cheltuielilor(stabilirea priorităților, eșalonarea plăților, adaptarea cuantumului pentru coșul zilnic e.t.c), astfel încât resursele oricum limitate să nu fie risipite. Pregătirea pentru pensionare ar fi una din sarcinile asistentului social profesionist. Asistentul social înarmat cu informații nu numai din domeniul activității sale, ci și din domeniul geriatriei, psihiatriei și igienei trebuie să-și asume rolul de management de situație într-un cadru instituțional care să-i permită inițiativa și desfășurarea unei activități preventive. (am curajul să afirm cu convingere si exemplificând concret...legislația pentru protecția socială a persoanelor vârstnice este încă incompletă și ambiguuă, în momentul de față, la noi în țară).
Dar important este că o persoana vârstnică trebuie să se opună sentimentului de inutilitate, în sensul unei alte utilități sociale, valorificarea experienței acumulate, a înțelepciunii sedimentate în folosul celorlalte generații.
"Dacă tot "ai trecut peste deal" de ce să nu te bucuri de panoramă? Știm că este mai bine să fii "peste deal", decât sub el!":))
Tu, cititorule încă tânăr: respectă-i pe cei în vârstă, gândindu-te că în curând vei fi și tu unul dintre ei!