Filme americane

Citind doar titlul cărții Iuliei Balcanaș, apărută în colecția „Debut” a Editurii Cartea Românească ("Filme americane", București, 2005), iubitorii de poezie pot avea neșansa de a rata întâlnirea cu o poetă pe cât de originală, pe atât de nonconformistă și de neîncadrat în tiparele generației sale. Privindu-i apoi fotografia de pe ultima copertă înclini să-i dai dreptate poetului Florin Iaru, cel ce o consideră, „din multe puncte de vedere, încă o fetiță. O fetiță care tocmai se scutură de pielea nesuferită și proaspătă a adolescenței, proptindu-se în fața unei ferestre”.
Cenacliștii de la „Zburătorul” oneștean știu însă că ea a fost o răsfățată a concursurilor literare și că tânăra cercetătoare de azi a șocat încă de la început prin stilul său ironic, prin vioiciunea versului și modul tranșant de exprimare a gândurilor, prin tendința de evadare din banalitatea cotidiană și de luare în răspăr a tuturor celor care cred că adolescenții sunt doar niște visători.
Cuvintele țâșnesc tocmai de aceea din adâncurile ființei ei aparent fragile, se rostogolesc cu o ironie șfichiuitoare și o transformă „într-un vârf de cuțit decupat dintr-un ochi de baltă”. Cu „simțurile intacte” își conturează un profil ale cărui linii nu se modifică decât în măsura în care ea dorește, făcându-ne și mai atenți la itinerariul pe care îl parcurge: „încerc să merg fără să mă izbesc cu bărbia de ciment, / atent(ă) să nu intru în vreo bătrânică / și să împietresc în poziția în care ea a muncit o viață întreagă, / sunt răsplata ei și mă strecor noaptea în salon, / cu simțurile intacte scot la iveală o inimă de mărimea unei tabachere, / o burtă modernă în care spălăm rufele familiei / și le punem la uscat pe mațele noastre puturoase de atâta așteptare; / mă dau de trei ori peste cap și mă transform într-un meșter excentric, / care păstrează doar pentru el tulburarea din ajunul nașterii unei noi epoci, / cu pași mici și nervoși construiesc pe ruinele maturității / un simbol fără de moarte, care grăbește sfârșitul rațiunii; / intuiția îmi spune să aștept trecerea felinarelor în neființa nopții, / visez oameni cu duzina, în ritmul alert al cadrilului, / înfulec goana nebună a persoanelor în urma trenului să-mi stăpânesc obsesiile, / mă descalț înainte să intru într-o nouă viață și urlu cât pot de tare: / sunt un copil proaspăt absorbit de mâinile murdare ale unui halat alb / și azvârlit într-un portret de familie cusut pe geamul maternității / cu un cordon ombilical trecut prin urechile noastre ascuțite; / sunt eu, nu mă recunoașteți?” (Contradans).
La limita dintre ceea ce vede și ceea ce simte, Iulia Balcanaș refuză să trăiască „într-o lume de mâna a doua”, să aibă „un destin comun” sau sa fie catalogată printre „copii(i) idioți”: „auzi ce spun ăștia, / oamenii care au un destin comun, au anumite treburi în care se / aseamănă. / asta e prostia tuturor. ei caută lucruri asemănătoare, / dar partea absurdă e că poți să trăiești cu orice trăibil. / că asemănările apar în timp. / noi suntem niște copii idioți”.
Neîncurcându-se în „prostii”, fosta zburătoristă scrie fără să țină cont de opiniile celor din jur, ca și cum ar vorbi doar cu sine, populându-și poemele cu personaje adesea bizare, cu „deficit de personalitate”, cum este Olga, bunăoară, care „știe prea multe despre ceilalți și nimic despre ea”. O lume stranie, în care Alice este „un geniu în materie de nursing”, tatăl, un „Filosof din fire, are straniul obicei de a căuta vocea feminină din ecoul fiecăruia”, mama deține secretul unor „resturi chimice, ale diferitelor reacții, / amestecate într-un săculeț impermeabil”, iar vecinii, tot privind la jocul fraților Sta-(n)-mate(rie), „Aruncă și ei cu miez de pâine și coceni de porumb după cei doi frați / poate împiedicându-se vor cădea în Nirvana”.
În această lume pe dos, în care „Locul din care pornesc toate adevărurile” e o „unghie viu colorată”, nu mai surprinde pe nimeni că poeta e găsită cu „degetele de la picioare ascunse în dulceață”, că nu-i mai vine să învețe „filme pe de rost pentru replici valabile” sau că locuiește „într-o viață închiriată de la moarte”.
„Coala albă” în care locuim cu toții, poeta intră în viață și în literatura cu un timbru propriu, puternic, suprarealist pe alocuri, uimindu-ne cu un „ochi-care-știe-vede-aude-tot” și cu dorința de a merge până la ultimul prag, indiferent cât de abruptă e realitatea.