Să fiți îndrăzneți către chinuri.
(îndemn cules de Noica dintr-un text vechi)


Onoarea de a fi vinovat nu este neapărat, cum se poate crede pripit, doar o formulă agresivă de a-ți justifica tardiv cinismul îmbătrînit în rele. Ea poate fi considerată cu mai mult folos expresia fericită a opțiunii tragice pe care o face cel angajat de cele mai nobile comandamente etice la o făptuire prodigioasă și dezinvoltă. Neputîndu-se rezuma doar la rețete rutiniere, el trebuie să inoveze fără teamă, asumîndu-și și la bine și la rău consecințele acestei riscante îndrăzneli. Onoarea de a fi vinovat, căci onoare este, afirmă și cinstește astfel demnitatea unei responsabilități existențiale sporite care nu se sperie de amenințarea culpei și a pedepsei.


Obsesia nevinovăției



Morala inerțială comună, refuzînd cu indignare o asemenea trufie, preferă responsabilitatea limitată a eticii rudimentare, rigoriste, care agreează doar nevinovăția. Aleasă însă ca virtute ce trebuie practicată în fapt, nevinovăția împinge prestația existențială la o abstinență lipsită de orizont, la un puritanism castrator. Căci o făptuire generoasă nu e nicicum ferită de regimul încercărilor și al erorii, de primejdia de a cădea în păcat. Nici țintele alese, nici exigențele călăuzitoare, și cu atît mai puțin mijloacele folosite, nu o pot asigura că nu se va înșela, că nu va rătăci, că nu va eșua – dar deschiderea și libertatea îi sînt mai necesare ca aerul și apa. Numai aerul tare și liber al făptuirii neîngrădite și fermitatea responsabilității autentice, asumînd eventualitatea culpei, asigură faptelor amplitudinea și varietatea vitală – robustețea îndrăznelii și noblețea staturii etice.

Evident, cel care vrea doar să nu greșească își limitează din capul locului făptuirea. Ghidat de dorința de a nu călca strîmb, el evoluează doar în spațiile anterior amenajate, artificial nivelate, în ocolul unei optime securizări ontologice aseptizată moral de strictețea reglementărilor. În ograda confortabilă a rutinei, unde îndrăznelile și inițiativele sînt prohibite. Valoarea lui superlativă de control și autoprețuire este corectitudinea - raportarea pedantă și meticuloasă la regulă ca garanție infaillibilă a neprihănirii.

În negativismul său onomastic, ne-vinovăția nu spune prea multe în privința năzuinței de a face binele, mai degrabă afirmă dorința de a nu face răul și asta mai curînd pentru ca făptuitorul să-și păstreze curățenia, să evite macularea și penitența. Căci, sub buna intenție de a nu spori răul lumii prin adaosul propriilor fapte, este mult mai vizibilă teama excesivă de răul pe care l-ar putea suferi ca pedeapsă, oprobriu, dezonoare, dar și mai abitir chiar de suferințele și vicisitudinile inerente sorții, de răul insolubil, ontologic. Pe care oricum îl va suferi, dar, vrea să se creadă, pentru a se putea victimiza - pe nedrept.


(Ca să nu îngreunez lectura, am împărțit acest eseu în vreo 6-7 texte separate numerotate cu cifre romane. Deci va urma. În aceeași idee puteți citi și: Virtuți rușinate, Cîteva cuvinte despre sociabilitate)